Unde-au fugit bairamele de altădata?

Dana Fodor

Dragii mei, eu cred că petrecerile tinerilor de la începutul anilor ’90 erau total diferite faţă de cele de acum. După revoluţie sau ce-o fi fost ea, aveam cu toţii o foame de viaţă, de distracţie, de oameni şi de iubire, cum numai după marile războaie se mai întâmplă. Eu, tânără studentă la FJSC, mă învârteam fericită ca un titirez prin Bucureştiul hilar care încă mai purta urme de gloanţe în obraji şi inscripţii de genul: „Jos Tiranul!” sau „Comunist, te-aş scuipa, dar mi-e ruşine de mine, nu de tine!”.

Prin ’93-’94 aveam o gaşcă a mea de prieteni, rockeri majoritatea, cu care ieşeam seara în târg, colindam crâşme parfumate, care azi nu mai există şi…(ştiu că o să râdeţi de mine, dar asta e…îmi asum copilăria) ne plimbam pe străduţele vechi din centru, sunam la sonerii şi… fugeam. Din când în când, ne dădeam cu capul de pereţi la vreun concert rock, trash sau death-metal, săream, urlam şi dansam, ca toţi dracii. Ne simţeam excelent împreună, râdeam, făceam băşcălie de orice şi de oricine. Atunci nu prea erau cluburi de fiţe, iar discotecile, le numărai pe degete. Nu-mi plăceau. Cel mai bine era când organizam paranghelii la mine, acasă, în Militari. Făceam adevărate orgii…muzicale, un cocktail demenţial de stiluri, accente, urlete, ritmuri, imnuri şi zgomote, cum n-au mai existat nicăieri, niciodată şi nici n-or să mai existe. Ca să ne fandosim, ziceam că pregătim conferinţe de presă şi lipeam pe uşa de la intrare în apartament o hârtie, pe care scriam cu litere de-o şchioapă: CONFERINŢĂ DE PRESĂ. Playlist-ul conţinea piesele trupelor Manowar, Sepultura, Metallica, Morgoth, Survolaj, Led Zepp, Black Sabbath şi Guns N’ Roses, combinate diavoliceşte cu Bjork, Jamiroquai, Beck, Madonna, Snow (Informer), Vaya con Dios, Jovanotti, Inmul legionarilor, Ada Milea, Gică Petrescu, Benone Sinulescu, Aneta Stan, Romica Puceanu şi Jean Moscopol. Astea, cu muzică populară şi de petrecere, erau înregistrate pe vinil şi aparţineau bietei mele mame, care habar n-avea cât de umilite, frecate şi pângărite erau comorile ei folclorice de suflet, când ea lipsea de acasă. Ca bonusuri surpriză utilizam fragmente din filmele româneşti care ne-au marcat pentru totdeauna existenţele fragede: A-11-a poruncă, Moromeţii, Domnişoara Aurica, Prin cenuşa Imperiului, Reconstituirea sau BD în alertă. Toate, „trase” de mine, cu reportofonul, direct de la TV. Sunau groaznic, dar cu volumul la maximum, noaptea pe la 3, îngheţau hematiile-n om când zicea Bibanu: „Trandafire! Patrauleo! Dormiţi, mă?”

Cand o fi mai rau sa ne fie ca acum!

Vecinii, în marea lor majoritate creştini familişti, cumsecade, absolvenţi de şcoală profesională şi liceu la seral, erau ORIPILAŢI de fiecare dată: „Aoleu, iar a venitără sectanţii ăia la nea Fodor, dracu’ ne ia în noaptea asta!”

Metallica, legionarii, Ozzy şi vinilurile mamei…

Eram altfel, făceam parte din altă specie pe atunci, neconvenţionali, extravaganţi, ciudaţi şi nebuni, spaima cocalarilor care încă mai plângeau în halbe ciobite, behăind cântece ca „Trenu’ vieţii” şi „Prinţişorul”. Aveam o râjniţă de dublu-radiocasetofon, vai de transformatorul lui!, cadou de la Calu Venom (un rocker de 2 metri înălţime, fan Venom, normal! cine l-a cunoscut nu-l mai uită!) şi un pick-up antic şi răpciugos, la care ascultam, când eram mică, poveşti. Pintişor, fratele meu, era DJ, el mânuia platanul, din seară până-n zori, când, mort de beat, lovit de lirism şi melancolie începea să recite din Esenin şi Minulescu, de ne minunam cu toţii cum dracu’ de reuşeşte să nu vomite peste vinilurile mamei şi aşa greu încercate şi violate de deştele lui uleioase.

Să vă dau un exemplu ca să înţelegeţi ce „evenimente culturale” se întâmplau şi împleteau în apartamentul familiei Fodor de la etajul 2, din Militari. Pe la 8 seara puneam Metallica, de încălzire, joc de glezne! Master of Puppets ne plăcea, of course, la nebunie. http://www.youtube.com/watch?v=_z-hEyVQDRA La refren, Pintişor oprea brusc şi băga un fragment de geampara, tip Aneta Stan: „La cramă la Murfatlar”, aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! http://www.youtube.com/watch?v=-9fya8diaho După câteva secunde, iar stop muzica şi freca vinilu’ în sus şi-n jos. Oh, ye’! Între timp, noi, cei prezenţi, mangă, ştangă, înnebuniţi şi loviţi de dambla coregrafică, băteam ritmul cu ciocatele (eram plini de ciocate, altfel nu se putea!) în podeaua fără covor şi pocneam din degete, ca la dansurile populare. Chirăiam, pârâiam, hârâiam, sâsâiam şi fluieram. Primul, urla Hetfield de la Metallica: „Taste me you will see/ more is all you need/ you’re dedicated to/how I’m killing yoooou/”…urma o gâjâială specifică, (ştiţi voi!) rezultată din frecarea vinilului şi intra apoi sărmana Aneta Stan, căreia nici prin cap nu i-ar fi trecut vreodată că nişte rockeri demenţi se bestializau, la mişto, pe muzica şi tamburina ei nevinovată. După ea, dădeam din cap frenetic şi tare afectaţi, pentru că, intra în scenă Ozzy, cu Sabbath Bloody Sabbath. Şi iar venea o gâjâială turbată, plus o piruetă pe călcâie. Pintişor ne trezea la realitate punând, până la capăt, Imnul Legionar, la care ne opream din zbânţuială ca să ne tragem sufletele, pioşi. http://www.youtube.com/watch?v=K_yy-zkLFPs

Urma la scurt interval minunatul „Child in time” al lui Purple. La sfârşit, îi venea rândul lui Beck, era la mare modă pe atunci. Lac de sudoare, ne prindeam într-o horă care semăna a „căluşari”, numai că în loc de „hăi-hăi-hărăi-şa” ziceam: „So, I’m a loser, baby, why don’t U kill me?” http://www.youtube.com/watch?v=TJN3PGqDRNg

Eram praf cu toţii, aveam pupilele mărite ca după o supradoză de fericire şi gâturile uscate de sete şi de atâta chirăială. În pauză, DJ Pinte ne desfăta cu Led Zepp sau Ada Milea. Beam Florentino alb, vă amintiţi ce porcărie era? Ieftin, dubios şi se găsea peste tot. Cu lămâie, gheaţă şi măsline verzi, la început mergea, era chiar bunuţ, dar dacă apucai să te matoleşti de la el, erai terminat pentru 2 zile. În fine, stropeam atmosfera şi cu niţică bere, iar la miezul nopţii care putea, lingea Tequila sau Votcă. Care nu, nani-pui, aspirină şi ceai de coada-şoricelului.

Prietenii mei, elefanţii

Să vă povestesc câte ceva şi despre prietenii mei, elefanţii, toţi unul şi unul. Tătaru’, metalist bun de pus la bubă, era un fel de frate mai mare pentru noi. Când se enerva avea mutră de killer, tip Spânu- Colea Răutu, în „Toate pânzele Sus”. Ocazional, semăna cu Jon Bon Jovi. Ocazional! Cu toţii ascultam de el. Avea bani şi amici şmecheri în tot oraşul. Mirosea demenţial a parfum scump şi fuma de rupea, Marlboro roşu. Grasu’, următorul elefant, era fan Guns N’ Roses şi Metallica. Blonduţ, cuminţel şi bucălat. Pletele şi ciocul de rocker scârbos contrastau violent cu privirea lui candidă de căpriţă speriată, prinsă de gospodar în stratul cu praz. Aducea puţin cu George Constanza din Seinfield, când era nesuferit. Îmi plăcea să-l necăjesc pentru că se supăra repede, ca un copil de 4 ani, lăsa bot şi ameninţa că pleacă acasă la mă-sa. Dintre toţi, el îmi era cel mai drag atunci. Dimineaţa, pe la 6, când noi, morocănoşi, cu cearcăne înfiorătoare şi cu gurile acre-pungă, abia ne târam, ţinându-ne de ziduri, el era plin de viaţă, zglobiu ca un scatiu imbecil. „Dacă sunteţi proşti şi nu ştiţi să beţi!” râdea el, în timp ce fiecare îi arătam al treilea deget de la mână, în semn de protest mut. Dl. Ing. Sabin nu era inginer deloc, dar avea o moacă specifică, serioasă, matură, jurai că acum a picat din uzină cu normele metodologice la subraţ, gata pentru o şedinţă extraordinară cu subalternii. Nu ieşea din sacouri Coco Chanel, (nu ştiu de unde dracu’ le cumpăra) şi cămăşi în carouri. Văru’ Sebi, era cel mai mic dintre noi, cel mai zbanghiu şi mai nonconformist. Când asculta Led Zeppelin, dădea strechea-n el, intra în transă niţel, apoi se despuia şi ne ruga să-l „tatuăm” cu pixul, markerul sau dermatograful. Rămânea în chiloţi până dimineaţa şi, de multe ori, ieşea afară, iarna, în zăpadă, ca să facă tumbe….http://www.youtube.com/watch?v=PTqCwlQODxo…

Fritz, zis şi Friţulain, avea obraz de Obersturmbanfuhrer şi suflet transparent, de vioară. Îţi sărea mereu în ajutor dacă erai la necaz şi niciodată nu te refuza când îi cereai ceva, fie şi un cârlig de rufe. Îl avea pregătit, în buzunar. Pintişor era fratele meu. Şi este! I se spunea Pinte, pentru că uneori se credea haiduc şi vroia să spintece boieri. La beţie, devenea Jim Morrison de la Doors şi începea să „downloundeze” din memorie poeziile ăstuia. Pe Micuţa Moţi am lăsat-o ultima. Era vestită pentru că, într-o seară, s-a machit atât de rău, din pricină de amor, încât am crezut că dă ochii peste cap şi moare. Bogdan Tomulică de la Uniplus o părăsise, iar ea suferea ca un câine. Bea pahar după pahar şi ne întreba pe toţi, privindu-ne ca curca-n crăci, chiorâş: „Hâc! De ce m-a părăsit, mă, pe mine Tomulică? Nu sunt, hâc, frumoasă? Nu sunt, hâc, deşteaptă? Eu am fost comandantă de unitate pe şcoală când, hâc, eram mică!” Apoi se ridica şi se pornea pe dans. Îi plăcea teribil cântecul Puerto Rico, (Vaya con Dios). La refren, în loc de:: „ai, ai, ai, ai, Puerto Rico” zbiera hotărâtă: „ai, ai, ai ai, To-mu-lică!” Moţi îmi era cea mai bună prietenă, ne ştiam din clasa a 9-a. Umerii ei erau obişnuiţi cu lacrimile mele, ai mei le gustaseră pe-ale ei din plin. Fără ea, petrecerile erau goale, decolorate şi false.

Uneori ne băteam cu pernele familiei, de rămăseseră din ele doar cârpele, nasturii şi câteva pene obosite. Alteori, jucam leapşa stropindu-ne cu bere şi şampanie. Părul ne stătea ţeapăn, ţoalele se întăreau şi ele ca armura şi eram dulci, dulci peste tot. Jos, pe podea, bălţi adevărate. Alunecam ca pe gheţuş iarna şi atunci să te ţii hârjoneală şi scălămbăială!

Enigmatici şi cuminţi….

Poate vă întrebaţi în sinea voastră dacă vecinii mei suportau asemenea teroare sonoră. Ei, bine, nu prea. Mai ales madam Tudorache, de jos, de la 1, cea la care mai nimerea tata când era praştie şi nu determina bine…coordonatele. O auzeam cu ţipă pe geam: „Alooo, mai terminaţi dracului cu balamucu’ ăsta, că vă dau pă mâna poliţiei!” Noi, nimic. Mai tare ne întăulam! DJ-Pinte, spontan din naştere, altruist şi apropiat sufleteşte de oamenii neajutoraţi, lipea boxele de podea şi dădea volumul la maximum. De fiecare dată se întâmpla acelaşi lucru. Veneau gaborii şi, după ce beleau ochii cât cepele la hârtia pe care scria CONFERINŢĂ DE PRESĂ, bubuiau în uşă: „Bum! Bum! Bum! Poliţia, dăşchideţi!” După 3 minute de „negocieri” cu sticle de bere şi lichior de portocale, sigilat!, cădeam la pace. Promiteam că dăm mai încet muzica şi nu mai tropăim ca animalele. „Ne şi descălţăm, şefu’!, urla Tătaru’ obraznic, aruncându-şi ciocatele împuţite direct pe bufetul din lemn de trandafir, cadou de nuntă pentru ai mei, de la bunica din partea tatei.

Bairamele astea ciudate ajunseseră să fie ca un drog. Eram ca şi câinele lui Pavlov. Cum treceau o săptămână, două, trei, salivam în grup şi nu ne mai găseam locurile. Făceam la bot herpes symplex şi coşuri, de dor.

Ca să scăpăm de ai mei, însă, trebuia să-i determinăm, într-un fel, să plece de acasă, la ţară. Încă lucrau, nu ieşise nici unul la pensie. Atunci, recurgeam la diverse metode de persuasiune şi intimidare, unele mai trăsinte ca altele. Sub atenta mea îndrumare, frate-miu era unealta. O lua pe doamna Fodor prin învăluire, securistic. Începea de luni: „Ma-maaa! Îl ştii pe Goguţă de la scara 3? Ăla, premiantu’! Are o soră grasă, iar mă-sa e controloare la RATB.” „Da, îl ştiu., îi răspundea mama, cu ochii pierduţi în mormanul de vase murdare din chiuvetă. „Ce e cu el?”

Pinte nu se lăsa: „A murit mă-sa marea de la Caracal. Săraca! Singură, a nimănui, fără lumânare!”

Şi odată se întuneca mama la faţă şi ducea mâna la inimă: „Ferească Dumnezeu!” Tăcea, dar noi ştiam că gândurile ei aleargă iute-iute la bunicuţa noastră dobrogeană, trai-lai-lai, şi ne bucuram.

Marţi, Pinte punea la cas, din când în când, aşa, ca din întâmplare, „Odă pentru părinţi”. Ochii mamei se abureau, iar eu, nemernica, deja alcătuiam meniul de sâmbăta seara: deci, spaghete, cartofi prăjiţi, Florentino… două sticle.

Joi, drăcuşorul de frăţior înşira pe jos pozele alb-negru: „Aaa, ia uite, aici eram la ţară cu bunica, ce frumoasă era şi ce tânără! Oare ce-o face acum?! O avea lemne de foc? I-o fi frig? Parcă o şi văd, agăţată cu mâinile de gard, uitându-se luuung în susul uliţei să vadă dacă nu cumva vin copiii ei!” La râjniţă, se auzea în surdină, subliminal şi năucitor: „Doamne, adu-i înapoooi, pe părinţii care mooor!”

Biata maică-mea! Abia-şi ţinea plânsul, arestuit în coastele şubrede, în timp ce noi, ca nişte duşmani, nu mai ştiam cum s-o râcâim ca să plece odată din casă! În final reuşeam. Vineri seara îşi făcea bagajul, tristă şi buimacă, nici ea nu ştia de ce. Uraaa! Eu mă puneam pe dat telefoane, ca să-i invit pe dilii. Taică-miu, nea Fodor, mirosind că e rost de pileală şi dancing cu tineret, nu şi nu! Că el nu merge la ţară, că s-a săturat, că nu-i place, rămâne acasă pentru că pierde episodul 11 din Star Trek şi nu suportă. „Ceeeee?, ţipa mama la el. Mă laşi singură, femeie bolnavă şi operată, prin trenuri? Nu ţi-e ruşine, măgar bătrân?!” Ca de obicei, după un pui de scandal, tata ceda, ca un gentilom. Şi plecau. „Să nu care cumva să mai avem discuţii cu vecinii sau să vină poliţia, că ne supărăm!”, ne ameninţa mama, trântind uşa de la lift, aşa, ca un fel de avertizare.

„Voi cine dracu’ sunteţi?”

Parangheliile astea au durat câţiva ani buni la rând. Într-o noapte însă, am cam scrântit-o şi, de atunci, am jurat că nu mai organizez nimic, niciodată, la părinţii mei în casă. Era de un Revelion şi rămăseserăm singuri, în urma aceluiaşi plan diabolic cu „enigmatici şi cuminţi, terminându-şi rostul lor…” Am chemat toţi prietenii, care au venit cu buzunarele pline de bombe, tiribome, petarde şi artificii. Puţea în tot apartamentul numai a sulf şi era un fum, de nu te vedeai om cu om. Muzica urla, pocneau petardele şi noi tropăiam, cum era obiceiul. Eu mă simţeam minunat, dansam, fumam şi beam şampanie cu polonicul. La un moment dat, am luat câteva guri de afinată. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Efectiv m-am făcut pulbere! Mi „s-a tăiat filmul”. Moţi şi cu Tătaru’ m-au cărat pe sus, la culcare, apoi s-au matolit şi ei, pe rând.

Când m-am trezit, vacarmul era în toi. Urlete, voci necunoscute, pahare sparte, înjurături. În baie curgea apa. Am intrat în sufragerie şi…Doamne, Dumnezeule! m-am îngrozit. Persoane necunoscute mie, cocalari cu freză, tunşi pierdut la spate şi fete cu sclipici la ochi, mirosind pregnant a deo Fa portocaliu, dansau de rupeau linoleumul, pe muzică de manele. Fratele meu, baza şi speranţa mea de viitor, era călare pe pick-up, bea Tequila direct din sticlă şi chiuia ca un cretin. Văru’ Sebi sughiţa într-un colţ, stingher, Grasu’ dormea ca un îngeraş, pictură de Rubens, neterminată. Holbez ochii, strig, mă revolt, dau din mâini ca Ceauşescu. Nu mă aude nimeni. Mă târăsc, demnă ca o revoluţie eşuată, în bucătărie. Alt tablou tulburător: un cetăţean beat o trăgea de coadă pe Cotorişma, pisica noastră neagră. Altul, mesteca între dinţi ultima bucăţică din castraveţii muraţi ai familiei mele şi o baragladină umflată, cu tricou galben, scotocea prin frigiderul, care acum era gol. Lângă calorifer era proptită o bicicletă verde, lovită, care parcă zbiera şi ea: „da’ de mâncare nu ne dai, cucoană?” Scutur din cerebelul dureros şi zbier descurajată: „Voi cine dracu’ mai sunteţi?” Obezul rânjeşte politicos: „Săru’mâna, Dano! Io-s Gore dân blocu’ 108, am fost colegi dă generală, nu mă mai ştii? Haide, măă! Eram la C. Într-o zi ţ’-am pus mâna pă pulpă şi m-ai bătut, dă m-am căcat pă mine, mi-ai spart şi arcada, iete, să mai vede…”

Nuuuu. Cu siguranţă nu-l mai ştiam, capul mă durea îngrozitor şi tremuram toată de nervi. O fată neidentificată nici până acum, când îi scriu lui Tibi, vomita şi plângea după mă-sa, care o părăsise când avea 3 ani şi 8 luni. Cocalarii, beţi şi ei, lăcrimau alături de ea, de sprijin moral! Paharele, care aveau imprimată pe ele stema echipei de fotbal Steaua, cu care tata se mândrea la zile mari, zăceau pe jos, în mii de cioburi. Of! Calamitate! „Ce s-a întâmplat la mine în casă, băăă, cine v-a permis…? N-apuc să-mi sfârşesc vorbele, pentru că, pe uşa de la intrare, care era deschisă, bagă cineva un cap. Blond. E Trotineta, o amică din copilărie cu care m-am certat mai demult din cauza unui costum de baie verde. „Ce faceţi, fată, aici? Hai, la mulţi ani! Io-s cu bolivienii ăia de cântă la Universitate, venim şi noi un pic până la tine…că am îngheţat dracu’ dă tot!?” Rămân cu gura căscată. „Artiştii” urbani trec, şopârliţe, pe lângă mine. Sampognia, Alberto, Himenez, Fernandez….etc. Trag după ei şi „ostromentilii”: piculine, chitare, tamburine, fluieraşe, ukulele…Se aşează la masă, îmbucă ceva de-ale gurii, rad toată băutura, apoi se pun pe cântat. Cocalarii aplaudă, rockerii dau din cap. E fain! Într-un târziu, apare şi Micuţa Moţi, în mână cu o sticlă de şampanie pe jumătate goală: „Aaah! Dumnessseule, visez? Au venit bolivienii la noi? Busssele îmi freamătă de un amorrr nebun!” Şi……. începe din nou balamucul.

Pe la 6 şi ceva i-am dat afară. Nu mai puteam. Eram epuizată şi mă durea ficatul umflat ca un geamantan. Bolivienii s-au înghesuit cu toţii în lift şi l-au stricat, lăsându-l înţepenit între etaje. Aleluia cu ospitalitatea română! Prietenii mei erau cu toţii morcoviţi şi nu mai aveau chef de nimic. Moţi mă certa, cu nişte ochi, ca două petarde explodate: „Ce dracu’ ai avut cu bolivienii? Ai stricat petrecerea când mă simţeam şi io mai bine! Nici n-am apucat să dansez! Dacă rămân fată bătrână să ştii că tu eşti de vină!”

Brrrr! De atunci au trecut 15 ani. Şi Moţi a mea nu s-a măritat. Fuck! O fi din cauza mea sau a bolivienilor?

DISTRUGEREA MĂNĂSTIRII VĂCĂREŞTI

Dana Fodor și Răzvan Mateescu

Au trecut mai bine de două decenii de la unul dintre cele mai mari asasinate culturale din istoria României: distrugerea mănăstirii Văcăreşti. La galeria Uniunii Arhitecţilor din România din Calea Victoriei 126, Nicolae Ghinea, arhitect de profesie, martor al acelor evenimente dramatice a prezentat o expoziţie de fotografii inedite (prima de acest gen), înfăţişând ultimele momente de verticalitate ale bisericilor demolate de „Geniul Carpaţilor”. Nu mai puţin de 22 de lăcaşuri de cult, unele- monumente de o inestimabilă valoare- au căzut pradă, în anii ’80, furiei totalitare, fiind rase de pe faţa pământului, translatate, ascunse după blocuri, din ordinul diabolic al unor oameni fără frică de Dumnezeu. Mulţi dintre cei care au contribuit, într-un fel sau altul la ruperea acestor pagini din cartea de identitate a poporului român, se plimbă azi liniştiţi printre noi. Au vile şi maşini luxuoase, copii şi nepoţi bine văzuţi în societate. Câteodată, însă, în somnul lor puţin şi adesea cotropit de coşmare, le apar chipurile blânde ale sfinţilor de pe pereţii bătrâni ai bisericilor, loviţi nemilos de lama buldozerelor.

Cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei

Construcţia Mănăstirii Văcăreşti a fost începută la 1716 de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, om de mare cultură şi rafinament. În anul 1730 acesta moare din cauza ciumei şi este înmormântat chiar în biserica ridicată de el. La conducerea ţării vine însă fiul său, Constantin, cel care continuă lucrarea tatălui. Construieşte înainte de 1736 paraclisul de pe latura estică a incintei şi o nouă curte. Ansamblul astfel format se întindea pe 18.000 mp, şi era cel mai important monument de arhitectură al secolului 18 şi, totodată, cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei. În 1848 Văcăreştiul devine loc de detenţie pentru capii revoluţiei. Din 1864 se transformă în închisoare oficială de stat. Urmează apoi anii declinului. Zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autorităţilor determină degradarea continuă a edificiului. Totuşi, prin anul 1973 lumea arhitecţilor bucureşteni avea să primească o veste îmbucurătoare: închisoarea Văcăreşti este dezafectată şi se demarează preoiectul de restaurare a lăcaşului. Lucrarea a fost încredinţată unui colectiv de specialişti condus de arh. Liana Bilciurescu. Arh. Gheorghe Leahu, cel care răspundea de numeroase lucrări de arhitectură din zona Berceni, Olteniţei, Piaţa Sudului, a vizitat şantierul împreună cu câţiva colegi entuziaşti, dornici să afle ce se ascundea de atâta timp în spatele zidurilor de cetate ale mănăstirii. Pe vremea aceea, G. Leahu nici nu bănuia că va fi autorul celei mai dramatice mărturii despre distrugerea importantului monument de arhitectură.

Văcăreștii înainte de furtună (acuarelă de arh. Gheorghe Leahu)

Văcăreştii înainte de furtună

Cu puţin timp înainte de cutremurul din 1977 latura de est, cuprinzând Casa Domnească, Galeria pe două nivele, Paraclisul şi parţial Stăreţia erau aproape în întregime restaurate, urmând ca lucrările să continue şi la biserică. Seismul din ’77 avea să producă câteva stricăciuni lăcaşului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenţă, astfel încât să necesite demolarea. Tot în acel an, Direcţia Monumentelor Istorice a fost desfiinţată şi patrimoniul arhitectural al ţării a rămas la dispoziţia clanului ceauşist. Harta Bucureştiului devenise o tablă de joc pe care Nicolae Ceauşescu se juca de-a arhitectul, punând la pământ cartiere întregi, mutând sau distrugând biserici după bunul lui plac. În spatele lui, o suită de oameni de încredere îi cântau în strună, în frunte cu primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pană, vicepreşedinţii primăriei Dumitru Necşoiu şi Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucureşti, Constantin Jugurică şi arh. Şef al oraşului, Paul Focşa. Pe nepusă masă, dictatorul descindea în anumite cartiere. Dădea de câteva ori din mână şi, peste câteva zile, totul era şters de pe suprafaţa pământului. Aşa, au fost distruse, numai în Bucureşti peste 22 de biserici. Pentru mănăstirea Văcăreşti ziua fatidică a fost în 2 decembrie 1984. Ceauşescu, însoţit de apropiaţii lui au făcut aici o vizită inopinată. Urând cu patimă această zonă el a ordonat să se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul mănăstirii Văcăreşti. Pentru intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare inestimabilă au urmat zile şi nopţi de coşmar în încercarea disperată de a-l salva. S-a apelat la toate mijloacele omeneşti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la „Europa Liberă”, în paralel cu propunerea unor soluţii tehnice în măsură să evite demolarea edificiului sau cu consecinţe reduse asupra amplasamentului. Zadarnic! „Marele ctitor” era de neclintit. Memorii semnate de personalităţi culturale ale vremii: Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer nu au putut sensibiliza în nici un fel clanul dictatorial, care începuse practic distrugerea. Se credea că Ceauşescu ura Văcăreştiul pentru că aici fusese închis ca deţinut de drept comun sau politic, în tinereţe. În lupta pentru salvarea monumentului a fost implicată şi preşedinta de onoare a Uniunii Arhitecţilor din România, nonagenara doamnă Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovarăşelor Suzana Gâdea şi Tamara Dobrin, figuri de tristă amintire ale Epocii de Aur, cărora puţin le păsa de biserici, de monumente, icoane sau spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plimbată prin C.C. în bătaie de joc, de la un birou la altul, obligată să suporte obrăznicia zeloşilor ofiţeri de securitate postaţi la fiecare uşă.

„Cea mai izbutită biserică din lumea ortodoxă”.

Macheta Mănăstirii Văcărești

În acelaşi timp, în presa vremii apăreau articole care-l omagiau pe Ceauşescu şi „faptele lui de vitejie”. La începutul anului 1986, pe numai puţin de 9 coloane apare în revista „Săptămâna” articolul „Minciuna are picioare scurte” semnat de Corneliu Vadim Tudor. Iată un fragment: „Hotărârea conducerii de partid şi de stat de a construi un centru civic, pe măsura imperativelor epocii pe care o trăim a fost întâmpinată cu reală bucurie de locuitorii Capitalei [...]. Nu este nici un motiv de supărare, ci dimpotrivă, cetăţenii oraşului se mândresc să participe în mod direct la o lucrare, pe cât de nobilă, pe atât de utilă.” Iar la sfârşitul textului scrie: „Capitala României trăieşte acum cel mai frumos moment urbanistic din întreaga sa existenţă, iar bucuria locuitorilor săi nu poate fi adumbrită de nici o propagandă ostilă şi mincinoasă.” Atunci, pe vremea celui „mai frumos moment urbanistic”, cum îl denumea Vadim, au fost distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a dispărut o cincime din suprafaţa construită a vechiului Bucureşti, s-au distrus spitalul Brâncovenesc, Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”, capela acestuia şi inegalabila Mănăstire Văcăreşti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea „cea mai izbutită biserică din lumea ortodoxă”. La sfârşitul lui martie 1985 profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti sesizează studioul Buftea că în timpul operaţiunilor de filmare conduse de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect de război a fost afectat grav monumentul istoric Văcăreşti. În incinta mănăstirii s-au folosit aruncătoare de flăcări, petarde şi o mare masă de ostaşi şi vehicole grele, tunuri şi tancuri. În adresă se menţionau fapte grave de vandalism în timpul filmărilor printre care: „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat, forţarea lacătelor şi a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum şi a uşii altarului Bisericii Mari”. Această operă de distrugere a fost întregită de nişte ţigani pripăşiţi în zonă, care au găsit uşile lăcaşului deschise. Au intrat şi au pus mâna pe tot ce le-a ieşit în cale. În căruţele lor s-au descoperit ulterior valoroase icoane de lemn datând din secolul 18. Din fericire, acestea au putut fi recuperate.

Oraşul fără inimă

Luna decembrie a anului 1986 a fost tristă pentru bucureşteni. Mănăstirea Văcăreşti, inima care bătea pentru ortodoxia românească, dispare pentru totdeauna de pe pământ, rămânând doar în fotografii şi în amintirile oamenilor. Oraşul părea asediat, cu sufletul smuls din piept. Răni adânci răsăreau zilnic în trupul lui, buldozerele sfârtecau cu dinţii lor mari bucăţi din biserici vechi, sfărâmau sfinţii pictaţi pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucureştenii stăteau pe margini şi plângeau neputincioşi. În cartea sa „Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti”, arh Ghe. Leahu consemnează emoţionant: „ Pe 11 decembrie 1986, după-amiaza, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropia de fosta mănăstire din cauza cordoanelor de securişti şi de militari ce înconjurau zona, am trecut cu jale în suflet prin Piaţa Sudului, să-mi iau rămas bun de la fostul monument. Întreaga incintă din faţă nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acoperişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâmate. Până la 15 decembrie 1986, în preajma Crăciunului, terenul pe care fusese ridicată între 1716-1740 falnica mănăstire, era complet liber, totul fusese ras de pe faţa pământului.”

Ultimul preot de la Văcăreşti

Părintele Argint - ultimul preot de la Văcărești

Dumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici înainte de distrugerea sfântului lăcaş. Povestea vieţii acestui Om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tată iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevărat. Fiica sa, doamna Elena Vişinescu ne-a povestit prin ce calvar a trecut preotul Argint în timpul teroarei comuniste. „Tata s-a născut la 16 iunie 1907 în comuna Şişcani, judeţul Huşi. A fost pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, în regimentul 2 Dorobanţi. Era preot căpitan. A primit multe decoraţii, printre care Steaua României cu spadă, pentru preţioasele servicii spirituale. Tot timpul cât a stat pe front, în genunchi prin tranşee, în frig, ploaie şi zloată, cu bombele explodând deasupra lui, a avut la piept o fotografie de-a noastră, cu mama, sora mea şi cu mine. O păstrez şi acum. E mototolită pentru că a ţinut-o la inimă, într-un buzunar.” După terminarea războiului preotul Argint slujeşte, începând cu 17 iulie 1947, la mănăstirea Văcăreşti. Tot în acelaşi perimetru se afla şi temuta închisoare cu acelaşi nume. Din când în când, deţinuţii erau lăsaţi să vină la slujbă în biserică. În timpul spovedaniei unii dintre ei îi dădeau preotului bileţele pentru familie. Urmărit îndeaproape de Securitate, părintele Argint este acuzat la un moment dat că duce corespondenţa între puşcăriaşi şi rudele lor. El mai este învinut şi de tipărirea unor manifeste anticomuniste. „Îmi amintesc perfect de parcă ar fi fost ieri, mărturiseşte fiica preotului. Tata mă trimitea adesea la părintele Nica Tuţă, lângă Patriarhie, să duc literele de plumb, cu care se tipăreau manifestele. Eu atunci nici nu ştiam ce fac, pentru că nu-mi spunea. Îmi zicea atât: nu te uita în stânga, nu te uita în dreapta! Mergi înainte şi nu te opri decât atunci când îl vezi pe părintele Tuţă!” Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost arestat. În miez de noapte, o maşină neagră a securităţii a urcat scrâşnind din roţi dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. „Ce faci părinţele, te ţii de corespondenţe cu deţinuţii?, l-au întrebat agenţii în timp ce-l urcau în maşină. De atunci, soţia şi cele două fiice nu l-au mai văzut multă vreme. Părintele Dumitru Argint a fost „arestat pentru multiplicarea de de publicaţii interzise” şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 4 ani şi 6 luni închisoare. Ulterior i s-a mai adăugat o pedeapsă suplimentară de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioadă crâncenă. Preoteasa era învăţătoare de profesie, dar nu mai avea voie să practice această meserie. Aşa că a fost nevoită să se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice Române. Trebuia să-şi întreţină cele două fiice. „Biata mama, niciodată nu s-a plâns, dar noi ştiam ce e în sufeltul ei. Venea acasă frântă de oboseală, cu mâinile tremurând. Avea braţele ei albe şi frumoase pline de vânătăi şi de răni, pentru că trebuia să care zeci de suluri de linoleum singură.” Viaţa a fost nemiloasă. Elena şi-a „serbat” majoratul fiind la „vorbitorul” de la Poarta-Albă, privindu-şi tatăl încătuşat, după garduri de sârmă ghimpată. Apoi a fost mutat la Aiud, Caransebeş, Jilava. Torturat, bătut, umilit, preotul Dumitru Argint a îndurat ca un martir totul. Când s-a eliberat era o mână de om. Slab şi trist. Niciodată nu a vorbit familiei despre durerile suferite în închisoare. Niciodată nu s-a plâns. A lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat, tâmplar, apoi gestionar de materiale. În cele din urmă i s-a permis să fie preot din nou, în 1966 dându-i-se parohia 23 August. Din 1967 până în 1977 a fost preot paroh la o biserică din Balta Albă. A fost chemat la Domnul în data de 16 mai 1988, la 81 de ani.

Rana vie

Azi, locul unde se ridica spre cer Mănăstirea Văcăreşti e pustiu şi rece. Ceauşescu, în paranoia lui ar fi vrut să construiască acolo ceva ce nu s-a mai pomenit în toată lumea! Un edificiu grandios al epocii de Aur, un complex care să aibă o sală de sport şi congrese, cu 12.000 de locuri. Până în decembrie 1989 au fost realizate lucrările de infrastructură şi subsoluri multiple, care, însă au rămas în formă de şantier. Ţiganii au furat tot ce au găsit. Au tăiat fiare, au rupt cărămizi. Acum, mormane de gunoaie, cadavre de animale şi uneori de oameni, fiare şi bucăţi de mobilă putrezesc într-o lumină agonizantă şi iute, aratând cât de mult le pasă guvernanţilor de această zonă. Sau poate altceva se ascunde în spatele acestei indiferenţe? Vom afla, poate, curând. Până atunci, rana de nevindecat, situată pe Calea Văcăreşti 391-393 încă doare.

O nuntă de pomină

Dana Fodor Mateescu

Cred că orice tipă şi-a imaginat, nu o singură dată în viaţă, cum va fi nunta ei! Haideţi, fetelor, recunoaşteţi că aşa e! La mine a fost ceva de groază visul ăsta, un coctail de viziuni pe care mi le croşetam febril în serile ude şi schizofrenice când mă întorceam de la liceu, apoi, mai târziu, de la FJSC.

Visul

Înghesuită în 336 de pufoaice puţind a motorină, a băşini de oameni trişti şi-a salam ieftin, molfăiam un covrig tare ca bara înzilizită de care mă ţineam şi îmi imaginam cum voi arăta eu în rochie de mireasă, cât de frumoasă voi fi, fără coşuri, fără nas lucios (ajustat chirurgical eventual!), înfăşurată corespunzător în spumă de dantelă albăă, albăă, cu un voal luuung. Suspinam şi zâmbeam, zâmbeam şi suspinam. La frâne, când veneam de-a berbeleacu’ peste ăia din faţă, secvenţele săreau ca altoite cu nuiaua şi ajungeam la dans, într-un restaurant select, cu picoli, numai unul şi unul, care baletează printre mesele frumos împodobite cu de toate. Ah! E staţia Lujerului? Tre’ să cobor! Fuck!

Visul se repeta, dar mereu schimbam câte ceva, ori mirele – care, evident, arăta cel puţin ca De Niro în tinereţe, dar mult mai înalt (am avut mereu chemare înspre bărbaţii înalţi chiar dacă eu eram bună de băgat în buzunarul de la piept!), avea plete şi mă iubea până la sufocare, ori rochia! În fine, ce să vă mai ameţesc? Anii au trecut, visul de nuntă a rămas aproximativ acelaşi, dar nu prea m-am măritat. De ce? Nici eu nu ştiu ce să zic. Inima mea? O fetiţă cu funde şi degetele pline de cerneală, o nebună care sărea coarda, încă. Niciodată n-am fost gata. Ba trebuia să mă pregătesc pentru licenţă, ba n-aveam bani, ba mă angajam sau îmi dădeam demisia când aveam eu chef, ba nu eram prietenă cu cine trebuie. Viaţa mea era ca o bucătărie cu toate oalele pe foc, clocotind şi amirosind şi a ţelină şi a mărar, dar în special a sarmale d-alea bune. Atât de bogată, de plină, de colorată şi de nebună, încât nu-mi venea să o deranjez cu nimic. Nici măcar cu o nuntă.

Căutăm naşi de cununie, oferim recompensă

Şi timpul a fugit de mine ca un pârnăiaş scăpat printre gratiile tăiate cu unghiera. M-am trezit la un moment dat că am 35 de ani. Wau! Nu mai arătam chiar ca la 25, e drept, dar asta nu mă făcea mai înţeleaptă. Îmi lopătau fluturi în creier, iar gândurile mele aveau încă cerul senin. Eram împreună cu Răzvan de vreo 6 ani şi stăteam aşa. Fiecare cu numele lui. El mă tot înghesuia: „Hai, poeto, să ne căsătorim, ce dracu’, să-ţi pun verighetă pe deget!” Eu nimic. Tooot amânam. Şi într-o zi m-am decis. Rapid, pe neaşteptate, aşa cum fac eu majoritatea lucrurilor. Răzvan s-a bucurat. Mama la fel, iar tata s-a machit cu drojdie penală până a uitat că stă la etajul 2 şi a intrat în casă peste madam Tudorache de la 1. Problema nu era tata, care nu mai venea acasă, ci faptul că nu aveam naşi. Am tot căutat, am dat telefoane, am întrebat în sus şi-n jos. Nimeni nu vroia să ne cunune. Parcă am fi fost ciumaţi. Simţeam că am 3 ţâţe în faţă de fiecare dată când întrebam, iar Răzvan deja îşi luase gândul de la nuntă. Cu toţii, cei chestionaţi, ne băgau aceeaşi placă plină de minciuni, că se vedea pe mutra lor că inventează: „Dragă, nu putem, avem un botez!”…sau: „Aaa, tocmai am aflat că am altă cununie!” Până şi pe Dinescu l-am rugat. Dinescu, poetul şi fostul meu şef de la Plai cu boi şi Aspirina Săracului. Nici el n-a vrut. Nu că nu i-ar fi făcut plăcere (ce dracu’ să zică şi el!!?) dar cică poartă ghinion năşirea lui şi se despart finii! Aşa mi-a spus. L-am lăsat pe Dinescu, dar mi-a părut tare rău. M-am simţit groaznic pentru că m-a refuzat. Mi-ar fi plăcut să-mi fie naş. Pentru mine, fata lu’ nea Fodor, ar fi fost o mare onoare. Şi ţineam la el, îmi plăcea omul, îmi plăcea poetul, îl văzusem în atâtea ipostaze la redacţie, la cârciumă, pe Teatrul Naţional, şi aproape îl adoram. Aproape, zic. Băgam o tonă de Gălbioară de Potelu la masă, aduceam băieţii de la Mambo Siria şi eram ca-n „Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica. Dar n-a fost să fie.

Crâşma…

În cele din urmă s-a îndurat de noi un popă despre care scriseserăm noi mai demult la Lumea Credinţei. Tipul părea pâinea lui Dumnezeu, soţia lui, la fel. „Vă cununăm la biserica noastră din Titan, cumpărăm buchetul miresei şi lumânările, voi daţi banii pentru mâncare la restaurant şi restul.”, a zis naşul şi a bătut palma. Iuhuuu! Ne-am bucurat şi am început să umblăm de nebuni prin oraş la cumpărături. Pentru că ne-am trezit în octombrie că vrem să ne căsătorim în…noiembrie, acelaşi an!, vă daţi seama că niciun restaurant, care se respectă, nu putea să ne onoreze dorinţele, oricât am fi scos din buzunare. Toate erau ocupate. Rochia mi-am cumpărat-o singură, voalul şi coroniţa la fel. Din salariu. Pantofii n-au fost din piele, dar arătau bine şi erau noi. Buun! Cu restaurantul ne-a ajutat naşul. A scormonit el prin parohia lui, a sunat, a întrebat şi, în cele din urmă, a găsit o cârciumă, nici prea-prea nici foarte-foarte. La prima vedere, şi ameţită de eveniment şi stresată de tot ce mi se întâmplă dintr-odată (oare să-mi păstrez numele de fata? Sau să mă semnez Mateescu?!) mi s-a părut că e în regulă. Sala era luminoasă, destul de mare pentru câţi invitaţi aveam noi, ba chiar mişto, în cazul nostru – şi cu bani puţini şi în ultima clipă-. Am acceptat răsuflând uşuraţi. În sufletul meu, însă, bâzâiam ca un copil care şi-a rupt cu unghiuţa coaja de pe bubă. Pregătirile astea de acum nu se potriveau cu visul meu de fată. Şi dintr-odată mi s-a făcut frig.

Invitaţiile tot noi le-am făcut, la computer şi le-am dat pe imprimantă. O joacă de copii. Ele au fost atipice şi n-au semănat cu nicio altă invitaţie realizată vreodată de cineva. Le-am scris eu. Textul, aiurit, suna cam aşa: „Prieteni! Noi vream să ne cununăm. Vreţi să veniţi şi voi? Haideţi! Sunteţi invitaţi la casa de căsătorii a sectorului 6, sâmbătă 12 noiembrie, ORL 12.00. După-amiază mergem şi pe la biserică să oficiem şi din punct de vedere religios unirea nostră epocală. Bairamul şi masa la crâşma X din Titan. Vă aşteptăm! P.S. Vă anunţăm pe această cale că nunta nu e cu bani, e gratis totul, înclusiv mâncarea şi băutura. Pa!”

Fac pipi! Opriţi nunta!

Şi a venit şi ziua cea mare. Credeam că nu voi fi emoţionată, mare lucru! un eveniment ca oricare altul. Iar eu, copilă bizară şi obraznică, hârşită-n toate prostiile şi trăind experienţe de neuitat alături de companii cât se poate de dubioase, aveam destulă tărie (îmi imaginam eu!) să ţin piept şi unei căsătorii. Dar tremuram din toate încheieturile. Aşa de zăpăcită am fost, încât am uitat să mă pieptăn şi să iau paharele pentru şampanie. În criză de timp, ca de obicei, ne-am aruncat în Suv-ul nostru de lux de atunci (nenorocita aia de Papaşa ’din 78, cu diverse îmbunătăţiri, vezi „Aventuri în Lada 1200” de la Lovin de pe blog) şi, la a treia cheie, ne-am luat tălpăşiţa: vrrrrrrum! Invitaţii deja ne aşteptau, cu toţii veseli, frumoşi, parcă se căsătoreau ei în locul nostru. Chiar nu mă aşteptam să vină aşa de mulţi şi de …variaţi. Tata, ras până la sânge şi pus pe glume de căcat, ca la el la uzină, mama frumoasă şi din altă piesă, aşa cum a fost ea mereu, o mătuşă, vară-mea cu soţul, Liviana, micuţa-Moţi, prietena mea de-o viaţă zisă şi „7.63” pentru că s-a îmbătat aşa de rău într-o seară, încât dacă se uita la ceas vedea că e ora 7.63. Şi cine-a mai venit? Frate-miu, timid la început, comisarul Traian Tandin, cel care a ajutat la prinderea lui Râmaru şi a scris o grămadă de cărţi poliţiste, soţia lui, Vali Popescu, fostul coleg de la Adevărul, care acum e la Antena 1, naşa cu fiică-sa şi cam atât. Aaa, era să uit. Când să intrăm apare şi Val Vâlcu. Mi-a adus crini portocalii, ţin minte şi acum, nu ştiu de ce. În fine, pupături cu buze ude, ţ-ţ-ţ-ţ-ţî-uri de admiraţie: „mânca-o-ar mama dă frumoasă!” „Tiii, da’ ce bine mai miroşi!” sau : „Fată, tu chiar te măriţi azi!” şi apoi, intrăm. Ne aranjăm cuminţi, eu, dârdâind. Aveam o nevoie teribilă la wc. „Oare cât ţine asta, că mă piş pe mine rău de tot!?”, îl întreb pe Răzvan, la rândul lui stresat şi alb la faţă ca varul. Mă priveşte cu nişte ochi, să spargi lemne cu ei: „Iară? M-ai înnebunit cu pişarea ta! Ai făcut de 15 ori până acum! Ia mai lasă-mă în pace! Ţine-te sau pişă-te pe tine! Unde vrei să pleci acum când ne strigă să intrăm? Cu cine dracu’ mă însor eu?” Tac. Mai stau niţel, mai ţăcăn din pantofiori, apoi iar îl zgândăr: Auzi? Nu poa’ să-mi ţină Moţi locu’? Până vin de la wc. Ştie cineva că nu sunt eu? Fac pipi şi mă întorc!” Viitorul meu soţ e la capătul răbdării: „Dacă nu te potoleşti plec şi te las aici singură cu toată lumea! Fac pipi, fac pipi. Ce blestem pe viaţa mea, mereu în clipele importante păţesc acelaşi lucru. În liceu mă apuca la teze, la facultate ieşeam din examenul de licenţă că altfel îmi plesnea vezica. Încep să bat un step uşor şi zâmbesc de circumstanţă. De fapt, în Dana din mine urlu şi-mi vine să-mi sfâşâi ţoalele de pe mine. În jur, toată lumea râde, e fericită, aşteaptă momentul. Val Vâlcu îi spune ceva la ureche lui Vali Popescu. Frate-miu se pupă cu o gagică, o fi găsit-o prin sală? Micuţa Moţi e melancolică, vară-mea face poze de zor.

Să poştim şampania!

În sfârşit, ofiţerul stării civile, o cucoană, începe să citească, ne întreabă dacă vrem sau nu vrem, apoi semnăm. Poze: ţac-pac, zâmbim (eu cu gândul la o budă, la o budişoară cât de mică!!!), felicitări, flori, bomboane, pişcoturi, şampanie…Şampanie? Ah! Am luat sticlele cu băutură, dar paharele nu. „Cum n-aveţi pahare?, ne întreabă naşa uimită de asemenea prostie. „Voi glumiţi, nu?” Se face linişte în sala de cumetrii şi paranghelii. Nu. Nu glumim. Chiar n-avem în ce pune şampania. Poate doar dacă poştim sticlele sau bem din palmă. Asta chiar că ar fi tare de tot!!! Naşa, o doamnă plină de virtuţi ortodoxe şi medicale (doctor oftalmolog renumit, nu aşa!!!) ducând ditamai sticloiul la gură, apoi pasându-l mulţumită, după ce se şterge cu dosul palmei, miresei care îşi dă şi pe piept oleacă. Vă puteaţi imagina scena? Haideţi, că nu e greu! Mama, săraca, salvează situaţia cum ştie ea mai bine: „Ei, lăsaţi, că bomboanele astea sunt cu lichior. Tot băutură se cheamă că e!” Ciocnim cu bomboane, ne prefacem că e bine şi frumos…Hai noroc! Tata a balotat vreo 15 şi deja e extrem de fericit. Râde într-una. Acum secvenţele din amintirea mea se desfăşoară repede, repede, ca într-un film mut. Plecarea de la oficiul stării civile, casa, îmbrăcarea rochiei de mireasă, un strop de ruj, câteva poze, o bere că-mi sfârâia gâtlejul de sete şi..cam atât. Sus în Papaşa şi…hai la biserică. Singuri, că invitaţii au plecat şi ei cu ce-au putut, care cu metroul, care cu RATB-ul care cu Taxiul.

Ne cununăm şi religios, slavă Domnului, fără incidente, se termină totul şi suntem în drum spre restaurant. Se însera şi cerul, ca o tingire fumurie abia cositorită de un ţigan vesel, îmi încerca umerii şi articulaţiile. „Aoleu, numai de n-ar ploua!”, zice mama îngrijorată în timp ce-i trage o scatoalcă lui tata care vrea s-o ciupească pe Liviana de pulpă. Cică glumă! Domnu’ Fodor se-nvineţeşte-curcan şi lasă botul. Măi, şi odată se porneşte o ploaie din aia tip Bacovia, de-ţi venea să-ţi tai venele cu pila de unghii! Ajungem uzi. Stupoare! În curtea crâşmei, că avea şi curte, mese înalte, „la varice” şi mulţi, foarte mulţi muşterii. Ah, dar ce muşterii!!!Mamăăă! Acu’ ziceai c-au picat de la Poarta Albă. Mă priveau lacomi, unii fără dinţi în gură, alţii „şmenuiţi”, tatuaţi şi rupţi la arcade în bătălii distinse, de cartier. Am simţit un cleşte-n ceafă, dar m-am îmbărbătat singură: „Ce dracu’ poate fi mai rău şi mai nasol ca asta?”

La Chilia-n port!

Intrăm. Era cald şi bine! Ne uscăm suflând unul în gura altuia. Vine masa, apar băuturile, ne dezleagăm limbile şi spiritele. „Păi, finule, da’ noi nu dansăm, nu ascultăm o muzică de petrecere, ceva?”, se lansează naşul în conversaţie pocnind cu chef din degetele cu care face crucea la biserică. Hiii! La asta chiar că nu m-am gândit. „Tu ai adus ceva?, Un casetofon?” mă întreabă Răzvan înfrânt. Îl privesc cu ură: „Ce ceva? Şi de ce eu? Eu sunt mireasă, ai uitat?” Uitase. Uitase cu desăvârşire şi de muzică. „Gata, s-a zis cu nunta noastră, ne-am făcut de căcat!” Nu ştiu însă cum a apărut un casetofon albastru pe o măsuţă. Un fel de râşniţă. Avea restaurantul. M-am bucurat şi ţuşti, am fugit până la maşină să iau tot ce găsesc prin bord: Cheloo necenzurat, Cleopatra Stratan, Ruslana, Metallica, Nirvana şi cântece vechi lăutăreşti cu Taraful Ionel Tudorache. Mai avea şi naşul câte ceva, dar pe psalmi şi cântece de rugăciune nu puteam să alcătuim o horă, nu?

Bag CD-ul cu cântece vechi lăutăreşti şi… la dans! Ei, şi mi se pune pe zis nea Ionel al meu „Ia guriţă, ia şi bea”, „3 lămâi şi 3 gutui” sau „Foaie verde măr domnesc!” de se zguduiau lămpile-n tavan şi farfuriile pe mese. Muzica aluneca pe lângă haine şi inimi. Invitaţii erau toţi binedispuşi. Chelneri n-avem. Ne serveau chiar patronii restaurantului şi o femeie mică, grasă şi roşie-n obraz care chirăia la intervale dese, foarte bucuroasă, de ziceai că se mărita unica ei fiică. Săraca, tanti Nuţa, cum a mai învârtoşat ea atmosfera cu ţipetele ei: au, au au! hopa-hopa-hopa! Faza cea mai tare din tot filmul a fost că, pe lângă melodiile de petrecere, CD-ul avea şi d-alea de jale, de înmormântare şi de pârnaie, La Chilia-n port, Căpitane de judeţ sau Deschide gropare mormântu’. Dar tanti Nuţa nu înţelegea cuvintele şi-şi imagina că la toate cântecele e nevoie de chiote specifice. Şi când zicea solistul: „Doamne, amară e durerea/Dar grea e suferinţaaa/gropare, deschide mormântu’, dă-mi drumu’ ca să ieees!…” ea adăuga fericită bătând cu polonicul în tejghea: zi-aşa, zi-aşa, zi-aşa, pârrrrr! chiiiiiiu! Uiuiu, uiuiu, uiuiu! Invitaţii încinseseră o horă serioasă şi râdeau de se rupeau, băteau cu pantofii în podea, iar gresia suna a doagă. Şi când ajungea cântecul la: „…Doamne şi-am fost la a mea nevastăăă, mă neică, nici doliu nu purtaseee!” cu toţii erau în transă, cu ochii mijiţi, adică, mamăă ce le mai plăcea! Muşterii de afară, din curte, (s-a gândit patronul că nu poate să închidă ditamai crâşma doar pentru o prăpădită de nuntă de ziarişti de la Adevărul) ridicau paharele şi fluierau ascuţit. Uşa era deschisă ca să iasă fumul de ţigară cu lacrimile mele.

Şi odată începe tărăgănat, un acordeon, „La chilia-n port”, cântec vechi de pârnăiaşi, să muşti din masă şi să-ţi spargi sticla în frunte de supărare, nu alta! Ăia de afară, pârnăiaşii, urlau fericiţi: „Bine, măăăă! Bagă mare, băăă! Zi-le, băăă! Aşa, aşa, aşa!” Să trăiască mireasaaaaa!” Nu ştiam ce să fac. Credeţi-mă. Să plâng în hohote, să-mi ridic rochia mea frumoasă de zână şi să o iau la fugă prin ploaie şi printre beţivi sau să mă las purtată de val şi să mă îmbăt mangă, aşa cum îi stă bine unei mirese care se respectă? Băi, frate! La nunta mea, iubita şi mult visata mea nuntă, am dansat pe cântece de înmormântare şi de pârnaie, iar invitaţii chirăiau şi ei în cor aţâţaţi de tanti Nuţa, să-i dea Dumnezeu sănătate, printre blidele ei şi cratiţele ei.

Horă cu Metallica şi tanti Nuţa

A fost demenţial! Taică-miu, avioane, Messerschmidt, abia se ţinea pe picioare, făcea notă discordantă şi dansa stil disco, dar mai trăgea şi la chitară, aşa cum fac rockerii când îi loveşte damblaua. „Daniii, Daniii, mă strigă el ridicând sticla (paharele erau nişte scârbe mici) da’ Metallica n-ai?” Da, cum să nu! Păi, dacă-i bal, bal să fie. Mă întreb cum ar zbiera tanti Nuţa pe ritmul de la „Seek and distroy”! Şi cum ar dansa naşul, popa, de! Ideea asta mă excită la culme, mă desprind din hora demenţială şi ling un pahar de otravă, lichior sau pipi de înger, nu mai ştiu. De curaj! Mă îmbăt rapid, pupilele mi se dilată machiavelic şi încep să caut CD-ul, printre farfuriile cu sarmale, aveam un concert live „Master of Puppets”, din Seatle 1989. Nimeni nu mă putea opri să fac ce vreau din nunta mea! Yaaa! Mother Fucker! Să vă relatez mai departe? N-a durat mult, dar a fost ca un bungeejumping. Toată lumea a dansat de s-a crăcănat! Dar în horă. Beţivii din curte dădeau cu capetele-n mesele de tablă: dong, ding, dong!, tanti Nuţa şi-a văzut nestânjenită de chirăieli, a intrat şi ea în joc, iar naşul şi restul petrecăreţilor ţopăiau care cum nimerea.

Aşa da, nuntă! Nu m-a răpit nimeni. Poate ar fi făcut-o „băieţii mei” de afară, pârnăiaşii, dar erau aşa de beţi că n-au mai reuşit. Am ţinut-o-n cântece de jale, Ruslana şi Metallica pân’ la 1 noaptea, când sleiţi de puteri şi văzând dublu ne-am cărat pe la casele noastre. La plecare, încă ploua, fără milă de dantelele mele. Era frig şi mirosea a ars aerul. „Am făcut-o şi p-asta!” mi-am zis suspinând, în timp ce-mi storceam de zoaie şi bere poalele rochiţei de zână, înghesuindu-mă tristă în Lada mea din ’78.

Mi-am dorit o mașină…

Dana Fodor  Mateescu

Prima ieșire cu mașina la iarbă verde

 

În urmă cu vreo zece ani îmi doream cu turbare o maşină. Să fie a mea, cât de mică şi de nasoală, dar să funcţioneze, să aibă 4 roţi, dacă se poate toate la fel, de aceeaşi dimensiune, un motor cumsecade şi înţelegător, faruri, tobă de eşapament, tot tacâmul. Mă şi vedeam eu, alături de ea şi prietenul meu Răzvan, pârâind revoluţionari prin ţară, după căutarea de subiecte noi, fascinante şi nemaiîntâlnite. Un ziarist, îmi ziceam, e mort fără maşina lui, cu care să se poată deplasa oricând, oriunde…şi pe ploaie şi pe zloată. Mi-am dorit o maşinăăăă… Şi nu ziceţi că ziua mult aşteptată a venit? A venit, sărăcuţa, ca Ana lui Manole a venit. Pe atunci stăteam în Ghencea, aproape de stadion, o traumă teribilă, dar asta v-o povestesc altădată la o cafea! Era cald, soarele muşca feroce ca un Pittbul dement, iar eu mă duceam să cumpăr un pepene şi nişte bere de la Piticu (un distins buticar din zonă), tocmai luasem salariul de la Naţional. Defunctul ziar Naţional. Pe la Drumeţul, cum vii de pe strada Vlădeasa, tantaniiii! mi-a sărit în ochi, ca aşchia. O Lada 1200, maaare şi proastă, cu o mutră de babă beată, exoftalmică şi indiferentă. Maşină! În geam, o hârtiuţă scrisă cu dermatograful, îmi amintesc şi acum conţinutul ei pentru că am păstrat-o multă vreme: „de vânzare, Lada 1200 din ’78, perfectă stare de funţionare, motor reparat, caroserie inpecabilă. 7 milioane.” Şi un număr de telefon. Uaau! „A noastră e!”, sare Răzvan entuziasmat, uitând şi de pepene şi de bere. Oricum combinaţia era fatală pentru intestinele noastre şi aşa greu încercate. Ne întoarcem în casă, numărăm toţi banii, ne băgăm picioarele şi luna aia în întreţinere, „las’ c-o plătim noi din ce-ţi dă Dinescu la Plai cu boi”, şi…îi punem pe toţi la un loc. În total aveam vreo 5 milioane. Buni şi ei. Răzvan sună la numărul de pe hârtiuţă şi răspunde o cucoană. „Da, sigur, acum. Vă aştept.” Luăm banii şi ţuşti, înapoi. Vorbim cu proprietara care garantează în felul ei absolut personal şi pitoresc, că „să moară fetilii ei Janina şi Magda dacă maşina nu e supermegabengoasă, că zboară ca vântul şi ca gândul, şi că ruşii face cele mai bune şi mai rezistente caroserii”. Ce mai! Ne-a convins. Îi dăm 5 milioane. Restul peste 3 săptămâni. Hai la maşină! Hai! Jos, o văd şi o îmbrăţişez cu mâinile şi degetele ochilor mei. Aş fi pupat-o pe capotă, dar nişte lucrători de la REBU tocmai spărseseră un pepene pe ea şi era pliiină de seminţe, coji şi scuipăciuni. Acum se frecau pe burţi şi râgâiau corespunzător la umbră. Ei, nu-i nimic, n-o să-mi stric eu bunadispoziţie, le-am zâmbit, le-am vorbit pe limba lor: te aven baxtale rromalen!…ei mi-au făcut cu ochiul şi s-au cărat târând măturile prin praf. Însă fosta proprietară a maşinii reuşeşte să-mi distrugă bucuria cu ghearele, ca o moaşă care rupe membranele unei gravide pentru a putea naşte: „Păi, să vedeţi că…nu prea merge singură, zice. „Cum adică nu merge singură? Da’ ce-are? N-ai zis că…?”, întreb revoltată gata să plâng. „Nu-i bun carburatoru’. „Trebuie înpinsă, da’ dacă puneţi unu’ nou, e rachetă cosmică, să moară…!” Of! O împingem până în faţa blocului. Răzvan ţine direcţia, eu mă opintesc de la spate. E grea. Tanc. T 34. Lumea ne priveşte şi râde: „Ia uite-i şi p-ăia!!!” Curg ape-ape pe spinările noastre. O înţepenim, în final, în faţa blocului. Răzvan se uită să vadă dacă are motor sub capotă. Avea. Avea multe piese, dar parcă nu erau legate între ele. Ulterior am aflat că unele dintre ele se portiveau perfect la aspirator sau la frigider. În seara aia ne-am culcat târziu. Am coborât şi am luat pe datorie o sticlă de bere, apoi ne-am instalat în habitaclul primei noastre maşini, parcate în apropierea intrării în bloc, ca să fim văzuţi de unii dintre vecini, eu în dreapta şi Răzvan la volan. Făceam ca şi copiii care se joacă de-a cursele şi învârt de volan, scoţând sunete de genul: vuuuu, tuc-tuc-tuc, tiiiiiiiit! Şi frână bruscă! Eram în al nouălea cer. După ce am lins berea ieftină mi s-a părut că pe parbrizul automobilului, ca pe un mare LCD, încep să se deruleze imagini cu autostrăzi flancate de păduri şi munţi cu zăpezi imaculate pe creste. Din clipa aceea toţi banii pe care-i câştigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eşapament, baterie, etc. Intraserăm, într-un cerc vicios, rezolvam o portieră, că şi astea aveau hibe, nu se închideau perfect, şi se rupea macaraua de la geam, puneam o ţeavă nouă de eşapament, cădea pedala de acceleraţie. Maşina scotea un fum alb, răuprevestitor, într-adevăr ca o rachetă la decolare. Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt ca să ne putem înţelege cât de cât. Multă vreme după, zbieram ca jupuiţi de vii până şi când ne spuneam „te iubesc”! Dar în Ghencea toată lumea zbiară…chiar dacă nu sunt meciuri. Aşa că n-a fost o problemă. E drept, viaţa noastră s-a schimbat radical de atunci. Nu mai atârnam prin staţiile RATB, vară-iarnă, nu mai dârdâiam aşteptând dependenţi de metrou şi ajungeam la întâlniri fără întârzieri de o oră. Papaşa, că aşa am botezat-o, devenise un nou membru al familiei. Ne-a ajutat în demersurile noastre jurnalistice în sensul că ne ducea, brum, brum, brrrruuum! de la un capăt la celălalt al Bucureştiului fără să ne arunce în Dâmboviţa şi fără să ne izbească direct cu creierii de asfalt. Ba am mai colindat şi pe la Braşov, am urcat până în Poiană, am ajuns la Saturn şi Vama Veche. Răzvan-Zampano îşi lăsase barbă, plete, avea mutră de fundamentalist, iar eu purtam băsmăluţe roşii şi ţineam tot timpul o pernă în braţe, asta în loc de airbag. Căram în Papaşa computerul, aparatul foto, perne, pături, străchini, tingiri, pompe, ciocane, chei franceze, şuruburi de toate dimensiunile, becuri noi pentru faruri în caz de avarie, cam tot ce aveam nevoie în „delegaţii” prelungite. O dată ne-a lăsat în pustiu. Unul dintre cauciucuri se tocise în aşa hal că îi ieşiseră sârmele pe afară. Am schimbat roata, dar era mai mică şi stăteam câş. Când ajungeam şi noi pe autostradă, în sfârşit, toţi şoferii cu BMW-uri, Merţane sau Ford-uri ne claxonau ca să ne dăm din calea lor. Până şi ăia din Dacii strigau la noi vorbe amare scoţând capetele pe geam: „Hooo, cu rabla d-aici, căraţi-vă!” O ladă nebună-nebună de tot A stors de la noi, însă, ce-a putut, în special bani, vlagă, sânge, nervi, răbdare, ani din viaţă. Ne-a supărat ca o adolescentă plină de coşuri, îndrăgostită şi erotomană. Papaşa era o fiinţă vie, plină de hachiţe, cu o personalitate de rusoaică gata de puci la orice oră. Se întâmplau cu ea fenomene de neînţeles pentru mintea mea prea simplă. Era de-a dreptul schizofrenică şi orice aditivi i-am fi băgat în maţe, tot ca ea făcea. Uneori, nu întotdeauna, dacă viram la dreapta o apuca claxonatul. Nu puteam schimba benzile pentru că dumneaei zbiera cât o ţinea bateria, crezându-se în Siberia, probabil. Trebuia să înaintăm sau să o facem la stânga mereu şi înceta tot scandalul. Altă bazaconie de-a ei era că nu accepta orice fel de muzică. Nuuuu! Ori i se oprea motorul, ori se încurca banda…casetei. Fenomene paranormale? Refuz să cred aşa ceva. Dar totuşi, Papaşa era înnebunită după muzică rusească, în special şi evreiască. Cum îi puneam Margareta Pâslaru sau Metallica parcă dădea strechea-n ea. Refuza sistematic să mai colaboreze. Chiuia, schelălăia ca o javră, bârâia. Cum schimbam şi băgam Hava Nagila sau O ci ciornaia, gata. Îi trecea supărarea. Din cauza asta am ajuns la nişte concluzii destul de stranii: rabla avea suflet, îi era dor de meleagurile natale şi auzea când o înjuram. O irita cel mai tare când Răzvan îi spunea că o dă la fiare vechi. Căsca Papaşa nişte ochi ameninţători, de jurai că stă să ne înghită. Şi se oprea ca o bestie. Iar despre pene, ce să mai spun? Era o calamitate, nenorocita. O lovea damblaua pe viscol şi pe ploaie torenţială. Ne făceam ca dracu’, şi ajungeam unde aveam treabă plini de noroi, cu unghiile negre şi uzi până la chiloţi. Închipuiţi-vă ce feţe făceau cei cărora le luam interviu! O uram! De fiecare dată când tuşea şi se oprea ca o nesimţită în plină stradă, cu curul ei ăla mare, o loveam cu pumnii, îi trăgeam şuturi şi o blestemam cum îmi venea la gură. Ea, tăcea şi hârâia ameninţător, încinsă. Mă privea cu ochii ăia unsuroşi de babă rusă şi parcă şoptea: „haraşo dievuşca, aşa te porţi mata cu mine? Las că-ţi arată Papaşa ce poate!” Şi ne arăta. Îşi stingea câte un far, cel mai adesea ăla din dreapta de eram nevoită să cobor şi să-i trag un şut în el până începea să lumineze. Papaşa, posedată de diavol? Şi ce nu i-am făcut, doar-doar va deveni şi ea fată de treabă. Am dotat-o cu radio-casetofon Domotec albastru, i-am pus beculeţe în interior, jucării, un ventilator mic, era curăţică, mirosea „băboiul” de zicei c-ai intrat în spiţerie. Ba am dus-o şi la exorcizare, am rugat un preot să-i citească, s-o ameninţe că dacă mai face pe nebuna, o să….! Nimic. Într-o seară pe Răzvan l-a apucat o durere cruntă de măsele. Nu ştiam ce să-i fac. Se tăvălea pe jos. Au, au..au! I-am dat algocalmin, i-am făcut ceai de tei, m-am rugat la Sfântul Elefterie, Tămăduitorul de dinţi. Nimic. Hai la urgenţă. Ne-am suit în Papaşa, cu care eram certaţi la cuţite pentru că deunăzi o înjurasem de mă-sa şi de Rusia, apoi îi pusesem să asculte necenzurat Paraziţii, Cheloo şi olecuţă de Sepultura. A pornit, cu greu, de la a 11-a cheie, drept răzbunare. Altădată, am păţit una şi mai şi. Treceam pe lângă Piaţa Domenii şi, urmăriţi probabil de blestemul unui aurolac pe care nu l-am lăsat să ne îmbăloşească parbrizul cu ceva dintr-o sticlă împuţită, ni se rupe volanul. Chiar în trafic. Îl văd pe Răzvan că rămâne cu el în mâini, disperat, neştiind ce să facă. Brrrrrr! Oprim, eu cobor şi mă apuc să împing. Prăpăd! Scârba de Papaşa nu vrea să se mişte. Şoferii din spate mă înjură, alţii mă iau la mişto. Îmi dau lacrimile şi îmi vine s-o iau la fugă. Noroc cu un tataie coliliu, dar vânos încă, şi cu nepotu-su, Dănuţ, care mă ajută: „Ehee, don’şoară, mata ştii ce forţă aveam io în tinereţe? Mi se zicea Tică-Beton!” îmi hârâie-n cercel moşu’ gata să leşine. „TBC?” îl întreb îngrijorată. „Vindecat, zice. Am rămas numa’ cu hârâiala asta! Ling o otravă la crâşmă şi trece. Haidi, Dănuţe, tată, împinge acilea!” Şi puştiul se opinteşte. Are o faţă tristă de copil fără bicicletă. Ajungem pe o stradă lăturalnică. Îi mulţumesc moşului tebecist şi vreau să-i dau 50.000 de lei lui Danuţ care mă refuză ruşinos. Tac-su mare îl vede şi îl ceartă: “Boule! Cu cine mă-ta-n cur oi semăna, că tare mai eşti tâmpit!” Noi ne suim buimaci în tramvai şi ne întoarcem acasă, în Ghencea, cu volanul în mână. Învinşi. Sinuciderea unei maşini trădate Despărţirea definitivă de Papaşa, că a venit şi asta chiar dacă nu v-ar veni să credeţi, s-a întâmplat în momentul în care am câştigat un premiu “pentru reportaje pozitive”. Cu banii primiţi am plătit un avans pentru un Logan nou-nouţ pe care l-am cumpărat apoi în leasing. Papaşa n-a putut suporta o asemenea trădare după ce ne-a cărat ca pe nişte nesimţiţi în spinare ani de zile, iar noi am forţat-o să meargă pe Autostrada Soarelui şi cu 130 la oră! Chiar când ne duceam să semnăm actele pentru leasing, într-un trafic infernal, Papaşa s-a sinucis. Sau aşa am crezut noi. La început s-a auzit un zgomot ca atunci când se sparg zeci de şuruburi şi intră în motor. Apoi, Lada a dat ochii peste cap, a gâfâit a moarte şi a bârâit sinistru. Am văzut disperaţi cum sare de la locul ei elicea ventilatorului şi zbârrrrrrr, până pe trotuar, gata să reteze jugulara unui nefericit de pieton care se afla în zonă. Şi asta n-a fost tot. Înainte să-şi ia zborul spre înalt, elicea a tăiat furtunul de la radiator, iar apa fierbinte a ţâşnit în sus, arteziană, opărindu-i uşor pe şoferii care stăteau în coloană, dar şi pe vânzătoarea de Click şi Cancan care se fâţâia printre maşini. Şi odată a făcut Papaşa: Uuuuh, aaaah!, scâââârţ, pâârţ… apoi gata! Şi-a dat obştescul sfârşit. Am împins-o din nou pe marginea străzii în huiduielile şi flegmele de intelectuali rasaţi ale celorlalţi automobilişti. Atunci mi-a fost pentru prima dată milă de rusoaică, aşa, ca de un om. Sub ea se întindea o baltă maaare de apă, ce părea de sânge, iar ochii, ochii ăia de babă, blefaritici şi exoftalmici se stingeau încet, încet pentru totdeauna…

Misterul omului cu chip de crap

Blestemul unei pescărițe transformă o familie întreagă în pești

• Dana Fodor și Răzvan Mateescu

În compartimentul unui tren de persoane, în miez de noapte, un bărbat cu o înfățișare ciudată, având o figură ale cărei trăsături aminteau de capul unui pește și o femeie îmbrăcată în roșu stăteau de vorbă. Păreau vechi cunoștințe care nu s-au mai văzut de mult timp, făcând abstracție de ceilalți călători. La un moment dat, doamna remarcă distrată că interlocutorul ei este știrb. Acesta îi spune jenat că are paradontoză și că a pierdut astfel mulți dinți sănătoși. Cu nejustificată ironie, doamna îi zice peltic: -”Ți s-a făcut gura ca de crap!” Bărbatul se înroșește brusc. Venele de la frunte i se umflă și se zbat ca niște râme. Mâinile îi cad pe genunchi neputincioase și-și înfundă bărbia în piept. Doamna în roșu țipă după ajutor și la scurt timp apar mai mulți binevoitori din compartimentele vecine. Pe cât de curioși, pe atât de nedumeriți. Cetățeanul fără dinți își revine cu greu, cerându-și scuze. Femeia este speriată în continuare, dar trebuie să coboare la următoarea stație. După plecarea trenului, bărbatul palid și transfigurat îi roagă pe cei doi călători rămași în compartiment să-i asculte povestea…

Prima victimă a blestemului s-a aruncat într-un moment de rătăcire în apele Oltului, crezându-se pește

Era pe la amiaza unei duminici liniștite de vară. Într-o albie de râușor, undeva în Vâlcea, câteva femei întindeau prin apă un fel de plasă ca să prindă ceva pește. Vântul le înfiora obrajii. Din când în când, răzbăteau plescăituri înfundate din cei câțiva desagi răspândiți pe mal. Se zbăteau peștii prinși. Deodată, furișându-se printre tufișurile de pe mal, un bărbat îmbrăcat în tunică neagră de preot se repede furios la desagi și-i adună cu repeziciune. Femeile din apă îl observă, dar până să zică vreuna ceva omul intră în mâl până la genunchi și se năpustește asupra lor. Le lovește cu desagii peste ochi și peste gură, strigându-le plin de dispreț:

-Nu vă e rușine, păcătoaselor!? Împuțitelor! Focul iadului să vă ardă! Biserica e goală duminica, de Ziua Domnului iar voi pescuiți?! Hoațelor! Sunteți niște blestemate de hoațe!

-Da’ păi, chiar că suntem blestemate, părinte, zise una dintre femei ajunsă deja pe malul celălalt. Acum ni se ia și sufletul din noi. Suntem silite aici să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru noi și morții noștri, că altfel murim de foame…

Cu spume la gură și ochii ieșiți din cap, părintele începe să urle:

-Te afurisesc, pe tine și pe neamul tău! Am să-ți arăt eu ție! N-ai să mai intri în biserica mea! Nici moartă n-am să te mai primesc! Am să te arunc la câini dacă te prind! Viermii să te mănânce!” Ajungând în fața ei, popa o îmbrânci puternic. Femeia se dezechilibră, dar nu căzu. O tânără din grupul pescărițelor se opri din fugă și se aruncă la picioarele popii săruntându-i umilă mâna.

-Părinte, ajuta-ți-ar Dumnezeu, să ai sănătate și belșug la toate! Dă-mi din desaga mea câțiva peștișori. N-am ce le pune de prânz copiilor pe masă !

-Așa meriți, păcătoaso, că n-ai venit la biserică să-i mulțumești lui Dumnezeu și pentru ce ai!

-Părinte, am trei copii mărunți și tatăl lor nu s-a mai întors din război, continuă ea înecându-se în lacrimi. S-o fi prăpădit pe undeva în luptă, pe pământ străin, singur și fără lumânare la căpătâi. Ia de pomană pentru sufletul lui niște pești din desaga mea, dar lasă-mi și mie unul, măcar de-o fiertură…

Nici n-apucă să-și termine vorbele nefericita femeie, că a și fost izbită cu violență, cu desagii peste cap.

-Na, na, pomană, secătură! Am eu nevoie de pomana ta, așa crezi?! Obraznică și hoață ce ești!, zise părintele îndepărtându-se, abia târând desagii grei. Celelalte femei pășiră cu sfială spre cea bătută care încerca să se ridice de jos. Nu reușea. Ezitau parcă s-o atingă. Ea rămase în genunchi, se chirci și plângând amarnic, începu să strige deznădăjduită bătând pământul cu pumnii:

-Pește să te faci, și tu și neamul tău!!!

După ce repetă de mai multe ori, ca și când ar fi fost singură, continuă printre lacrimi și sughițuri:

-Pește, pește să te faci, tu și neamul tău, pește să te faci…!

Și tot așa, femeia a repetat și după ce a ajuns acasă și până s-a lăsat seara. Ca și când ar fi fost în transă. Trecuseră mai bine de 10 ani de la această întâmplare, când s-a zvonit prin partea locului că se face pomenire pentru “un pop’ nebun, cel ce a dispărut de acasă mai an”. A fost găsit înecat, departe, tocmai la Lipoveni. L-au recunoscut mai mult după hainele preoțești, care pluteau la suprafață, prinse de rădăcinile unei sălcii prăbușite pe mal. Curând i-au găsit și celelalte rămășițe pământești.

Un caz căruia medicii și vrăjitorii nu i-au găsit nici o rezolvare:

Fetița cu solzi în loc de piele

Pe la începutul anilor 80, câțiva renumiți specialiști în dermatologie din București au fost puși în fața unui caz extrem de bizar. Le-a fost adusă o fetiță de câteva luni, care avea de la naștere, în unele zone ale corpului, pielea ca de macrou. Medicii s-au arătat neputincioși în fața uluitorului caz. Când biata copilă a împlinit un an, avea trupul acoperit aproape în întregime cu solzi. Cazul a fost pus în atenția unor congrese de specialitate din străinătate, însă suferința copilului și a familiei se amplifica pe zi ce trece. Nu exista nici un leac pentru cumplita boală. Descântecele, vrăjile, dezlegările, medicamentele, nu aveau niciun efect. Nu au dus la niciun rezultat. Drama era ascunsă de familie cu din ce în ce mai multă dificultate. Trebuiau din când în când să-și schimbe adresa. Se mutau din oraș în oraș. Din punct de vedere intelectual fetița se dezvolta normal, însă zonele solzoase îi acoperiseră tot corpul până la glezne, palme, urcând până la baza gâtului. Când era vreme călduroasă și uscată, solzii provocau fetei dureri insuportabile, iar câteodată, printre ei țâșneau șuvițe de sânge. Trebuia imediat unsă cu ulei cald pentru a-i ușura suferința.

Mica sirenă cânta minunat…

A fost dată la școală totuși, însă, de multe ori era nevoită să lipsească de la cursuri și era privită cu suspiciune de pedagogi și de colegi. Nu avea prieteni. Viața întregii familii devenise un coșmar, alături de “ineditul” lor copil. Fata era scutită de orice activitate fizică și cât de caldă ar fi fost vremea nu putea fi lăsată sumar îmbrăcată. Când cadrele didactice făceau vreo aluzie, copila era imediat transferată la altă școală. încetul cu încetul, această ființă a fost izolată de semenii ei. Chiar dacă avea calități vocale de excepție nu a putut să urmeze o școală de muzică. Singură și obligată să se ascundă, ea a încercat să se refugieze în desen și pictură. Nu vedea decât alb – negru. Ineditele forme inspirate din realitatea în care trăia au fost primite ca decor într-unele vitrine de mici magazine, deși păreau mult mai valoroase. De picturile fetei s-au interesat, la un moment dat, niște turiști colecționari de artă, fapt care a adus puțină bucurie în inima micuței creatoare…

“Feriți-vă să blestemați, dar și să aduceți pe cineva în stare să vă blesteme!”

Celor doi călători din compartimentul trenului de noapte, care au ascultat muți de uimire povestea, li s-a părut că visaseră și se treziseră când bărbatul fără dinți a încheiat cu un oftat adânc , zicând mai mult pentru sine:” Ce blestem, ce blestem! ” Apoi, dându-și seama unde se află, reluă speriat și implorativ:

“Ceea ce v-am povestit să spuneți tuturor celor pe care-i iubiți. Să se ferească de blesteme! Iar pe mine să uitați că m-ați văzut. Dacă, însă veți întâlni pe cineva care-mi va semăna, rugați-vă pentru el, pentru sufletul bunicului meu, pentru mine și pentru fiica mea…biata mea sirenă!” Apoi omul continuă plin de amărăciune cu vocea stinsă de plâns: “Feriți-vă să blestemați, dar și să aduceți pe cineva ân stare să vă blesteme!”

Nota redacției: Povestea este adevărată și foarte tristă pentru cei ce o trăiesc de peste 30 de ani. Ea ne-a fost prezentată de sursa noastră, BEL. De aceea nu putem da decât anumite detalii care să nu permită identificarea celor a căror dramă a fost relatată. Fiind foarte adevărată și deosebit de instructivă, am considerat că trebuie cunoscută măcar în parte, pentru a fi evitate asemenea tragedii în care să sufere nevinovați. Trebuie să înțelegem prin acest exemplu cât de important este să fim milostivi și să ne iubim unii pe alții, așa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către corinteni.

Satul ce trăiește trăiește prin sufletul unei femei

de Dana Fodor Mateescu

La Direcţia Informatizată a Persoanei, în localitatea Bozieni din Judeţul Prahova, figurează doar o adresă, cea a Ecaterinei Şerban. De ani buni, ea este singura locuitoare a unui sat cocoţat pe o spinare de deal. Aici, unde femeia a zărit primul licăr de lumină în urmă cu 75 de ani, au existat odinioară gospodării pline de viaţă, cu animale, păsări şi copii răscolind colbul uliţei sau bătrâni sprijiniţi cu bărbia în stâlpul porţii, cu oameni în putere făcând naveta la serviciu, în oraş. Câteodată, bătrâna parcă aude glasuri de oameni care se-ndeamnă voioşi în drum spre casă, huruit de căruţă mânată de un sătean cu mustăţile răsucite şi arse de tutun, tropot de copite… Dar e părere. Deasupra, cerul pătimaş al toamnei, mângâiat de aripile păsărilor ce fug de vreme rea, se întinde ca o plapumă peste gândurile bătrânei.

De ani de zile, femeia trăiește singură într-un sat

Fără oameni, locurile din Bozieni s-au sălbăticit. Dealurile din jur au bărbi arămii de arbuşti în care se încurcă vântul şi şoaptele sufletelor celor care nu mai sunt demult. Casele, vreo 6-7 la număr, sunt încă în picioare, dar pustii în toamna pâcloasă. Ca să ajungi la tanti Ecaterina trebuie să străbaţi un drum şerpuit, plin de hârtoape, în pantă, care pleacă din comuna Fântânele. “Păăi, la capăt, când face strada în sus, opriţi şi mergeţi pă jos, că maşina nu mai urcă. Prima casă pe mâna dreaptă e a ei. Strigaţi la poartă, tare, că e cam surdă!, ne recomandă un om din Fântânele. Pornim. Roţile muşcă din pietre. În stânga şi-n dreapta se desfăşoară un wallpaper colorant şi viu pe care Dumnezeu l-a creat special pentru bucuria oamenilor. Din păcate ne desfătăm acum doar noi şi fiarele sălbatice nevăzute încă. Cale de vreo 6 kilometri nu întâlnim suflare de om. Salvarea sau poştaşul nu urcă niciodată aici. Am aflat că uneori trec poliţiştii din comuna vecină ca să vadă dacă bătrâna mai trăieşte. Pe ninsoare drumul devine impracticabil. Acum, când ajungem noi, ploaia aşteaptă tăcută undeva în cer. Mârâie uşor motorul maşinii în care ne aflăm, dar dacă oprim, e linişte de se aude şi inima bătând în păsările care caută curioase spre noi.

Când îşi aminteşte de ei, durerea o cuprinde pe după grumaz ca o apă căreia nu i se poate împotrivi

Copacii verzi încă, dârdâie de frig. Casa bătrânei e când lumea. Zidurile crăpate, din chirpici, au furat culoarea cerului şi aşteaptă cuminţi iarna. O prispă înaltă, un gărduţ verde, trei trepte din pământ care se înmoaie la ploaie, trei gemuleţe şi-o uşă, toate vechi de o sută de ani. În ogradă, gâşte, găini, capre, mâţe parşive, aleargă toate încoace şi-n colo. Un căţel legat în lanţ se zbate să-şi anunţe stăpâna că are oaspeţi. O strigăm: “tanti Ecaterinaaa, tanti Ecaterinaaaa!” Peste vreo cinci minute apare şi bătrâna, o mână de om. Duce mâna la gură speriată: “Aoleuu! M-aţi prins urât îmbrăcată! Staţi niţel, iertaţi-mă!” Şi ţuşti repede-repede în casă. Apare după un minut, gătită-prună, cu baticul de duminică pe cap, înfăşurată într-un capoţel ieftin de finet şi-n picioare cu “başcheţi” chinezeşti. Acum da. Mai merge! Ne deschide poarta care scârţâie. “Poftiţi, poftiţi.”, zice. Nu ne întreabă cine suntem şi de unde venim. E bucuroasă că vede obraz de român. Vorbim. Băbuţa îşi freacă mâinile muncite, uimite că acum sunt în pauză de lucru. Pielea e crăpată, iar din loc în loc, venele mari ca nişte şerpişori mişcători, tresaltă. Femeia trăieşte aici de când se ştie. De 15 ani a rămas singură, pentru că i-a murit omu’. Copiii i s-au răspândit ca potârnichile, peste tot prin ţară. Când îşi aminteşte de ei, durerea o cuprinde pe după grumaz ca o apă căreia nu i se poate împotrivi. “Eeee, vin să mă vadă când au timp, că şi ei, cu probleme, muncă, o fată mi-e bolnavă, nepoţii îs plecaţi şi ei prin străinătăţuri. Ce să-i faci? Aşa-i viaţa.”, zice bătrâna într-un singur oftat amar şi lung.

„Uite, ei sunt copiii mei!”

Ne aşezăm pe nişte scaune pitice, vopsite de atâtea ori încât zici că le-a crescut carne de om pe picioare. Şchioapătă şi pârâie. Femeia e pusă la curent cu toate bârfele mondene şi politice, pentru că are televizor “cu antenă d-aia dă la oraş”. Îi place Andreea Marin “pentru că e gravidă şi frumoasă” şi Mihalea Rădulescu pentru că “e deşteaptă şi ştie ce vrea”. Pe premierul Tăriceanu nu-l înghite baba, fiindcă nu râde ca Băsescu, iar de Iliescu nici să n-audă. Îl cunoaşte de pe vremuri, când era tinerel, a auzit de el şi ştie ce-i poate pielea. Intrăm şi în căsuţa sărăcăcioasă, cu ţesături din lână pe pereţii care respiră parcă din toţi porii. Într-un colţ ţârâie un greier rămas acolo din vară. Bătrâna scoate un maldăr de poze, amintirile ei dragi de-o viaţă: “Uite, ăsta e bărbatu-meu, asta e fiica-mea, băiatu’, aaa, aici eram la nunta lor, uite şi nepoţeii, mânca-i-ar maica! Poza asta e de când eram eu mică. Sunt cu tăticu’…” Cartonul îngălbenit, la modă în anii ’30, redă un chip blond de păpuşă, cu ochii albaştri şi zâmbet timid, alături de un frate mai mare şi un tată cam ţeapăn şi neliniştit în faţa fotografului nevăzut.

“Mi-era poftă de struguri, da’ mi-era milă să rup o boabă şi s-o vâr în gură. Parcă mă priveau morţii. Ziceam în sufletu’ meu că strugurii îs lacrimile lor…”

Viaţa Ecaterinei curge lin între o primăvară năbădăioasă şi o iarnă cu nămeţi şi lupi care amuşină la uşa rablagită a casei. Nu vrea să plece în ruptul capului de aici, la oraş unde stau copiii: “Un’ să mă duc? Aci m-a născut mama, am amintirile, aci m-am măritat, aci am fost fericită cu omu’ meu, aci dorm somnul de veci străbunii mei. Tot aci o să mor şi io. Aşa e firu’ vieţii. Cân’ s-o rupe, adio babă Ecaterino, la groapă cu tine! Da’ cimitiru’ vechi nu mai e demult. Când au venit comuniştii la putere au băgat buldozeru’ şi au pus totu’ la pământ. Oasele morţilor le-au mestecat cu ţărâna şi le-au fărâmat. Plângeau sătenii, de tremura cămeşa pe ei, că aveau acolo copii dragi, moşi, surori, mame. Dup-aia au plantat viţă-de-vie peste tot. Cât vedeţi dumneavoastră dealurile astea erau pline. Mi-era poftă de struguri, da’ mi-era milă să rup o boabă şi s-o vâr în gură. Parcă mă priveau morţii. Ziceam în sufletu’ meu că strugurii îs lacrimile lor. Că plâng…”

Cu toate că e singurul locuitor din Bozieni, tanti Ecaterina are un spirit cetăţenesc evoluat. Face curăţenie prin sat, mătură frunzele, strânge vreascurile, mai controlează casele părăsite şi o dată pe lună coboară, lipa-lipa, până la Fântânele ca să plătească „electrica” şi să-şi ia pensia de 170 de lei. Poştaşul nu urcă până la ea aşa că e nevoită să se descurce singură cum poate. „Maică, înainte eram peste 100 de oameni aci. Da’ la cutremuru’ ăl mare din 1977 s-au dărâmat mai multe case şi lumea a plecat la oraş, la Mizil sau la Urlaţi, alţii la Ploieşti. Eu am rămas. Mai vin nişte cetăţeni la o gospodărie din margine, da’ foarte rar, nu locuiesc aci cu acte. Sunt străini. Rareori văd ochi de om pe aici. Lighioanele pădurii şi animalele mele sunt singurele fiinţe cu care trăiesc. Uneori nu am cu cine schimba o vorbă. Şi dumneavoastră ce-aţi face în locu’ meu? N-aţi prinde o discuţie cu Toma, cocoşu ăla mare înfoiat? Sau cu Manole, ţapu’ ăsta afurisit care dă cu coarnele în găşte? Aoleu, ce-i mai cert, ce-i mai dăscălesc! Ei mă ascultă, dau din cap, semn c-au înţeles.”

„Nu-mi place să rămân nevotată, îmi fac datoria electorală, aşa cum am pomenit din străbuni”

De fiecare dată când au avut loc alegeri în România, că au fost pentru preşedinţie, pentru primari ori prefecţi, tanti Ecaterina, unica locuitoare cu buletin de Bozieni, s-a trezit cu noaptea-n cap şi a pornit-o la drum, cu sufletul uşor şi conştiinţa împăcată că face o faptă bună pentru ţară. La referendum-ul din primăvară, cu ocazia demiterii preşedintelui Traian Băsescu, a fost prima la urne. „E drum lung până la Fântânele unde pun ştampila, oasele nu mă mai ţin ca la 20 de ani, da’ mă duc. Nu-mi place să rămân nevotată, îmi fac datoria electorală, aşa cum am pomenit din străbuni. Zicea primaru’ din comună că io-s reprezentanta satului Bozieni şi că am votat în proporţie de 100%. M-am bucurat. Că mie îmi place de domnu’ Băsescu şi ţin cu dumnealui. Şi nu e nici urât, ce dacă are chelie! Îi om bun, face treabă, gospodar şi muncitor. Numai că nu-l lasă mafioţii să-şi facă treaba. Aia e!” Pentru că o ştiu, singură, copiii i-au dat un telefon mobil, vechi. Au învăţat-o cum să-l folosească. Ea trebuie doar să apese pe un buton verde atunci când aude o melodie. Nu poate forma niciun număr însă. Dar de primit apeluri e bun. Aşa mai ţin legătura. O sună ei şi o întreabă de sănătate. Aşa că tanti Ecaterina nu se desparte de aparat, fie că dă de mâncare la gâşte, fie că se duce cu caprele la păscut. Ştie că cineva se gândeşte la ea şi vocile celor dragi, ieşind din jucăria neagră de plastic, o alină în nopţile friguroase de toamnă. Iarna, zilele trec greu. Bătrâna mănâncă mămăligă şi ouă, bea lapte şi zice că e fericită. Când cade seara, e beznă peste tot. Doar stelele şi luna luminează dulceag vârfurile copacilor. Băbuţa intră în casă, pune ivărul la uşă şi porneşte televizorul. Se uită la ştiri, să înţeleagă ce se mai întâmplă dincolo de gardul ei din sârmă, de drum şi de coamele dealurilor care îi îmbrăţişează de atâta amar de vreme, viaţa. Îşi pune o blană de capră peste plapumă, pentru că e frig, mai trânteşte un lemn în soba care duduie şi, în cele din urmă, adoarme uşor, visându-şi bărbatul, aşa cum era el în tinereţe, înalt, frumos, cu mustăcioară.

Ne despărţim ca nişte rude, sărutându-ne pe obraji şi strângându-ne în braţe. Dintr-odată, capoţelul ei îmi miroase a bunica mea, şi-mi vine greu să mă smulg din lumea de la Bozieni. Tanti Ecaterina înţelege şi ne conduce cu un mers amânat până la poartă. „Să mai veniţi!, zice, stăpânindu-şi plânsul gâlgâit. Ne pune în braţe o pungă cu ouă proaspete, apoi rămâne atârnată de gard, nemişcată statuie, zâmbind trist cu ochii în zare: două zambile azurii care aşteaptă…în zadar.

”România este o vacă cu 420 de țâțe”

de Răzvan Mateescu (reporter Inpolitics.ro)

Înainte de Revoluţie, în jurul Bucureştiului funcţionau nu mai puţin de 60 de ferme agricole. Dintre acestea, la ora actuală a supravieţuit doar una singură şi care se află la marginea comunei Pantelimon.

Doctor în lapte

Dr. Mihai Petcu crede că România este o vacă cu 420 de țâțe

Directorul acesteia, dr. Mihai Petcu a moştenit de la tatăl său, un vestit gospodar din zona Olteniei, pasiunea pentru animale şi dragostea de muncă, reuşind să menţină şi să pună de acord cu normele europene o unitate agroindustrială invidiată chiar şi de colegii din branşă de peste hotare. Mulţi dintre aceştia se străduiesc de ani buni să afle secretul veritabilei oaze de agricultură. Agroindustriala Pantelimon se întinde pe 20 de hectare, deţine peste 500 de capete de vite dintre care jumătate sunt destinate producţiei de lapte. Dincolo de gardurile ei, teren arid, cât vezi cu ochii, interesant doar pentru agenţii şi agenţiile imobiliare ce se chinuie să scoată case din piatră seacă.

Dr. Mihai Petcu, medic veterinar de mai bine de patru decenii, cel care deţine şi un titlu de doctor „în lapte de vacă” şi licenţa în economie agrară este de-a dreptul revoltat pentru că în ziare apar tot felul de „vedete de o zi”, cupluri efemere şi VIP-uri fabricate peste noapte, în loc de teme serioase, pline de învăţăminte şi înţelepciune. „Eu mă întreb mereu de ce pe prima pagină a ziarelor şi revistelor se tot pun fetişcane blonde care nu spun nimic, nici dacă-ar deschide guriţele. De ce n-ar poza, poftim, un cap de vacă tânără? Şi să fie un titlu aşa: Record: vaca Maricica dă 60 de litri de lapte pe zi.”

Cow-boy de Pantelimon

Dacă i-ai pune o pălărie de cow-boy, pantaloni cu franjuri şi l-ai sui pe un cal nărăvaş, poţi să juri că acum a aterizat de la fermele din Dallas. Ochi albaştri ca peruzeaua, zâmbet bogat, mâini mari, prietene cu ugerul vacii şi cu munca. Doctrul Mihai Petcu e un personaj. O plimbare cu el printre copite şi ugere de vaci bălţate, roşcovane şi negre e o adevărată nebunie. În sensul pozitiv, fireşte. Omul vorbeşte mereu, gesticulează, râde, te întreabă: ştiai că vaca foloseşte 7 găleţi de salivă ca să mestece 70 e kile de fân?, te bombardează cu informaţii care mai de care mai interesante că poţi scrie şi o carte după, răspunde la telefonul care sună mereu, mai strigă la vreun fermier adormit: „Măă, Gicăă, deschide, mă, porţile alea, ce faci?!” E spirt. Şi spirit.

Dintr-o astfel de țâță se pot mulge și 60 de litri de lapte pe zi

Acum îl vezi că intră în ţarcul vitelor păstrate pentru montă, şi…după două minute, ia-l de unde nu-i! Dispare. Cât ar bate un fluture de trei ori din aripi e până la brâu vârât în paie, la cai, hăt, departe. Le dă să mănânce. Nu te dumireşti bine ce-i cu talanii, iepele şi mânjii, că iarăşi se face nevăzut. Are treabă la viţeluşii abia născuţi, nişte jucării care miros încă a uger dulce şi cald de mamă-vacă. Se apropie de ei şi-i mângăie, iar junicile îl ling cu limbile lor lungi. În ochii întunecaţi joacă ape străvezii şi blânde. Mergem prin fermă. „Muuuu!”, face lângă urechea mea o bălţată fioroasă. „Moooooo!” îi răspunde alta, mai slăbuţă, dar cu un uger imens târât pe iarbă aproape. Alte două mestecă şi cântă parcă aceeaşi melodie din două litere. Vorbim de una alta, ajungem iar la subiectul meserie, despre care adoră să discute: „Dacă nu-ţi place ce faci n-o să-ţi iasă niciodată. Nu iubeşti munca de fermier, pleacă, du-te, pa! Fă-te dansator pe sârmă, baletist, ţambalagiu, orice! După mine, meseria de văcar e ce mai grea, ca şi cea de miner. E o meserie sfântă care aduce bucate pe masă.” Printre vaci se simte cel mai bine şi îi vin idei extravagante, evident: „Îl admir mult pe Octavian Paler. Aşa aş vrea să fiu şi eu: un Octavian Paler al vacilor.” Tace puţin, controlează din priviri o văcuţă nurlie ce parcă zâmbeşte galeş, apoi sare la altceva: „Am identificat 420 de taxe şi impozite pe care un întreprinzător trebuie să le achite. Am făcut apoi o glumă, desenând o vacă, pe post de…România. Taxele şi impozitele le-am pus la ugerele vacii. La coarne am aranjat sindicatele, la ochi şi urechi serviciile secrete, la gură, coşul zilnic, la coada vacii, armata, iar în partea dorsală, în locul cel mai neplăcut, am aşezat politica. Mă întreb, câte ţâţe mai trebuie să-i mai crească ţării ăsteia? Asta e România mea, o vacă plină de țâțe.” În spatele nostru, în ţarcuri, se aud mugete. Vitele cântă de seară. „Le auzi? Fetele lu’ tata! Sunt bucuroase. Papă. Hai că mă duc să văd cât lapte scoatem şi azi”, mai zice veterinarul cu ochi albaştri, închizând poarta în urma lui.

Utrillo din Piața Universității

de Răzvan Mateescu (reporter Inpolitics.ro)

Românii nu fac economie de imaginaţie pentru a fenta criza economică. Stan Ion Gili pictează şi desenează tablouri având ca subiect străzile şi clădirile din Bucureştiul interbelic. Asemeni celebrului Maurice Utrillo se inspira din vederi vechi. A intuit apetitul publicului pentru imagini de epoca. Are mână de artist, dar fără bani, vâna cu talent se anemiază până devine subţire, subţire ca o apă. Aşa că Gili trebuie să se lupte pentru a rezista. Fie ploaie, vânt sau zăpuşeală, îl întâlneşti zilnic pe stradă umblând cu “operele” în spinare, încercând să vândă măcar una. Îşi face veacul la Universitate pe lângă buchiniştii care l-au acceptat aşa cum e. Înşiră desenele pe scările de la intrare şi aşteaptă. Are grijă de ele ca de nişte comori. Carul cu bere, CEC-ul mare, strada Şerban Vodă, cu casele ei impunătoare, Calea Moşilor sunt imagini pline de farmec din vechiul Bucureşti, “trase” în cerneală şi tuş subţire,” metodă proprie secretă şi originală”, ţine să-mi precizeze artistul.

Povestea lui Gili seamănă cu a miilor de artişti fără noroc de care nu a auzit nimeni, niciodată, n-are nimic ieşit din comun şi de care, nimănui, în ziua de azi, nu pare să-i pese. Şi totuşi, bărbatul se zbate să arate lumii ceva. El spune că s-a născut pentru a picta. Prima şi singura lui jucărie a fost un creion bont, cu care desena pe toţi pereţii din cartier. A locuit la doi paşi de Universitate, într-o casă veche, cu mulţi chiriaşi, cu zidurile mâncate de mucegai, veşnic mirosind a pipi de pisică şi a rântaş ars. Mai târziu, îi plăcea să refacă bubele clădirilor, să deseneze ici o floare, colo un copac, mai sus o figură veselă de fată, în locurile unde tencuiala se scoroja. Artistul străzii spune că a terminat 10 clase la Liceul de Artă Nicolae Toniza. A fost probabil, unul dintre pionierii graffittiurilor din vremea comunismului. După 1990 Gili a avut mult de suferit. Relatarea lui e încălcită şi cam greu de înţeles. Zice că, într-o zi, ai lui s-au pomenit cu o ceată de ţigani că dă năvala peste ei în casă. De aici a început totul. “Au vrut să ne dea afară şi să se mute ei în locul nostru. Ne-au bătut, mie mi-au dat cu o rangă aici, la creierul mic. Am leşinat, n-am mai ştiut de mine. Apoi au început procesele, că i-am dat în judecată. În cele din urmă au venit proprietarii şi ne-au dat afară pe toţi. Eu am rămas cu sechele psihice de la lovitură. Am făcut un tratament pentru boli nervoase. Acum am nevoie de bani pentru medicamente. E un cerc al naibii de vicios. Ca să pictez bine trebuie să fiu un om normal, nu merge ca la Picasso sau la Van Gogh. Dar ca să fiu normal am nevoie de tratament. Şi pentru tratament nu sunt bani. “

Uneori, Gili desenează chiar pe stradă. Îl vezi cufundat în gândurile şi culorile lui făcând abstracţie de autobuzele care opresc în staţie zgomotos sau de trecătorii grăbiţi. Duminca, se îmbracă frumos, îşi pune pe cap o pălărie şi se mută de pe treptele Universităţii în Cişmigiu. Face portrete la comandă, pe loc. “Dacă azi fac 5 portrete îmi pot cumpăra o pastilă. Costă 100 de lei bucata.”, mai spune el în timp ce trage primele linii pe hârtie. Modelul, e o tânără blondă cu faţă bucălată. Gili mă expediază şoptit privind fata cu ochii subţiaţi, cântărindu-i toate “caracteristicile tehnice”. “Acum gata, hai! La revedere! Nu mai pot vorbi. Mă concentrez. Lucrez…”