IMPOSIBILA CHITARA

Analist politic la 2 ani si 9 luni

La 2 ani şi 9 luni, Andrei spune chestii din ce în ce mai ciudate
27 ianuarie 2010

Aseară, după băiţă, în timp ce-l ştergeam, îi spun:
-Uite, te-ai opărit la puţică!
Iar el, privindu-şi plictisit ciucurelul:
-E ca la PSD.
Rămân ca la dentist, dar fără aspirator în gură.
-Cum ca la PSD?
-Aşa…
-Cum aşa? Ce-i ăla PSD?- trag de el, din ce în ce mai nedumerită şi speriată. (Eu şi cu tatăl lui nu avem niciodată discuţii politice în casă!).
-Păi, PSD e din Geoană, răspunde el gânditor, băgând degeţelul adânc în năsuc, de parcă de acolo i-ar veni ideile.
Devine interesant, aşa că nu mă las:
-Şi ce e PSD-ul ăsta?
Tace. Ajungem în cameră, îi pun pijamăluţa de la mămăiţa.
Îl ajut:
-…e o maşină, un om, un picior de om?
Îşi aminteşte brusc:
-E o masină cu oameni în ea. Vor să-i facă aţident lu’ Geoană…
-Dar Băsescu, unde e? La PNL sau la PDL?, plusez eu.
-Băsesu e PDL.
-Sigur?
-Sigur!
-Păi, şi la PNL cine e?
-La PNL e un babau urât…
(A consemnat Dana Fodor)

Dragoste cu o grasă

Razvan Mateescu

Se spune că adevărata singurătate este incapacitatea de a o înţelege pe a altora. Nu-mi ştiam nici propria singurătate, nu mă interesa viaţa altora, nu eram un bărbat bine şi cu atît mai puţin pot spune că mă dădeau banii afară din casă. Realizam cu disperare cum trec zilele monoton, împărţite între serviciu şi casă. Locuiam împreună cu ai mei, ocupînd o cămăruţă în mansarda vilei în care stăteau ei şi pentru că poposisem de-abia la maturitate în Bucureşti, nu prea aveam un cerc de prieteni. Rîvneam ca tot omul la o întîlnire cu o fată, dar ce să fac pentru a atrage atenţia cuiva? Pe deasupra mai eram şi ruşinos ca o fată mare, timiditate accentuată probabil şi de practicarea în exces a unor obiceiuri proaste sub pătură, pe care le au tinerii în adolescenţă.

“Tînăr prezentabil, situaţie materială, etc. Doresc cunoştinţă cu o fată în vederea unei prietenii trainice bazată pe…”

Aş fi putut să curtez o colegă de la muncă, dar pe cine să alegi mai întîi, între tanti Dorina, femeia de serviciu, de vreo 48 de ani, proaspăt întoarsă de la pîrnaie şi tanti Ani, liftiera ajunsă în pragul pensiei şi despre care unii ziceau că ar fi suferit de sifilis. Atunci mi-a venit o idee pe care la vremea respectivă am considerat-o strălucită. Ce-ar fi să dau un anunţ la matrimoniale care să sune cam aşa: “Tînăr prezentabil, situaţie materială, etc. Doresc cunoştinţă cu o fată în vederea unei prietenii trainice bazată pe…” M-am gîndit că luînd banii pe concediu în avans, voi putea să sucesc cu ei capul unei femei timp de o săptămînă, apoi vom mai vedea. Îmi spuneam că e imposibil ca ochii mei albaştri, tenul smead, firea aplecată spre poezie şi sensibilitate să nu o prindă ca într-un laţ pe cea cu care voi deveni prieten. În ziua cînd a apărut anunţul, telefonul a sunat din sfert în sfert de oră. Tîmp de o săptămînă am conversat cu peste 200 de fete. Desigur, unele vroiau doar să facă mişto, iar altele, din start, păreau după voce şi vocabular, neamuri proaste. Chioropance. M-am întîlnit cu cîteva dintre doritoarele de “tînăr prezentabil şi situaţie” dar am constatat cu amărăciune că numărul celor pe care le plăceam, fără ca ele să poată spune acelaşi lucru despre mine, era sensibil egal cu al celor nasoale, dar care ar fi vrut să fim împreună. Pierderea de timp era evidentă în ambele cazuri. Seară de seară însă, primeam telefon de la o fată din Călăraşi, pe nume Cornelia. Ajunsesem să discutăm zeci de minute despre cîte-n lună şi în stele. N-aveam nici cea mai mică idee despre cum arată, însă reuşise să mă înfierbînte bine şi să-mi stîrnescă curiozitatea, încît îi realizasem un portret după inflexiunile vocale.

O vedeam în fumul de ţigară, în farfuria cu ciorbă pusă de maică-mea pe masă, sau în oglinda de la baie cînd mă bărbieream

Mi-o imaginam înăltuţă, subţirică, nici urîtă, dar nici din cale afară de frumoasă, ci numai bună pentru un tip ca mine. Chiar mă gîndeam la ea peste zi şi de-abia aşteptam să vină seara să vorbim. Imediat după 11 telefonul suna. Deveniserăm ca un fel de cunoştinţe vechi şi aflam tot mai multe lucruri unul despre celălalt. Uneori ne alintam. De exemplu, ea îmi zicea “guriţă”, iar eu o mîngîiam, “fluturaşul meu”. Aşa au tecut vreo trei luni, o perioadă suficientă, în mod normal, pentru a se consolida o prietenie trainică. Lipsea un “amănunt”: nu ne văzuserăm niciodată. Credeam că sînt perfect edificat asupra aspectului ei fizic, pentru că în atîta timp de vorbărie mi se matrializase pur şi simplu în imaginaţie. Ce mai, o vedeam în fumul de ţigară, în farfuria cu ciorbă pusă de maică-mea pe masă, sau în oglinda de la baie cînd mă bărbieream. Eram amorezat, gata! Povesteam cunoscuţilor despre ea şi îmi ziceam că aş putea să o recunosc dacă ar trece pe strada mea. Pe parcursul convorbirilor telefonice ajungeam de multe ori la intimităţi. Îmi spunea că atunci cînd ne vom întîlni să ne sărutăm, fără să ne spunem nici un cuvînt. Puţin mai rămăsese să facem dragoste prin firul telefonului, dar nu cum fac cei de la 8989, unde femeia respectivă e disponibilă oricui şi te mai şi costă o căruţă de bani. Între noi se putea vorbi deja de devotament şi ne purtam grija unul altuia. Încetul cu încetul se adunaseră cam toate elementele unei prietenii, era nedrept să nu ne vedem, pentru că în fond nu ne despărţeau mii de kilometri. Mai aflasem că are o situaţie bunicică, casa ei, chiar şi o Dacie însă momentan nu lucrează nicăieri.
-Dar dacă ne vom căsători, am întrebat-o, din ce o să trăim?
-O să ne descurcăm, guriţă, vom picta tablouri şi apoi le vom vinde în piaţa Matache…
Într-o vineri seară am stabilit împreună să ne întîlnim chiar a doua zi.
-Nu îţi face probleme, Cornelia, ai să rămîi la mine peste noapte, o să petrecem tot week-endul împreună.
-De abia aştept! zise ea gîtuită de emoţie. Uite, ne vedem mîine la 10 dimineaţă în faţa ieşirii de metrou de la Teatrul Naţional. Ca să mă recunoşti, voi ţine în mînă un disc.
În primul rînd, îmi imaginam că vom face dragoste toată noaptea şi că în zilele ce vor urma vom răzbuna lunile în care nu ne-am văzut. De abia am adormit în noaptea aceea şi numai după ce am luat două pastile de Diazepam. Nerăbdarea îmi ţîrîia în cap ca un ceas deşteptător.

“Fluturaşul meu” avea în jur de 150 de kilograme

A doua zi de dimineaţă m-am pus la patru ace şi cu 10 minute înainte de întîlnire mă îndreptam ţanţoş spre locul fixat. Am zărit-o încă de la mare distanţă şi nu-mi venea să cred ochilor. Doamne, Dumnezeule Mare, cu ce ţi-oi fi greşti?! Era gigantică, domnule! Hipopotam cu rochie. Camion. Buldozer. T- 34. Cu un cap mai înaltă decît mine, un munte de şunci şi grăsime, cu o expresie a forţei întipărită pe mutră. Purta o pălărie cît o farfurie zburătoare gata de start. Mi-a făcut semn cu discul, aşa cum obişnuiesc poliţiştii să facă cu bastonul cînd vor să oprească o maşină. N-aveam cum să mă dau în lături pentru că de spaimă aveam impresia că fiinţa aceea ocupă tot trotuarul. Nu ne-am sărutat, aşa cum plănuiserăm, întrucît era evident că nu mă puteam cocoţa la altitudinea respectivă, în plus ar fi rîs şi lumea de noi. Am plecat împreună. Dinaintea noastră asfaltul se crăpa, vocea mi se gîtuise şi tremurînd ca varga, păream un cotoi pricăjit păşind alături de o mîndreţe de Saint Bernard. Cei cu care ne petreceam pe drum ne priveau cu ură. Am urcat într-un autobuz şi am ajuns în cele din urmă în Herăstrău. Ea, năduşise cumplit la subraţ chiar dacă eram spre sfîrşitul lui martie. Printre cusăturile rochiei uriaşe care abia se mai ţineau, ţîrîia tranpiraţia. Tăceam amîndoi, uimiţi fiecare de felul în care arată celălalt. De deasupra, capul său imens eclipsase soarele. La un moment dat m-a prins cu nădejde de mînă ca pe un copil tîmpit, iar eu am avut impresia că simt mîna vînjoasă a lui nea Nelu, maistrul meu de la serviciu. Pînă la urmă zice gîfîind:
-N-ai vrea mai bine să mergem acasă la tine, sînt cam obosită după drum
-Haide, i-am spus mamei mele să facă focul în cameră la mine cînd am plecat.
Acestea au fost aproape singurele cuvinte pe care ni le-am adresat atunci. Cînd am ajuns pe strada unde locuiesc, cîinii au început să latre pe la porţi ca ieşiţi din minţi, de parcă aş fi trecut cu o ursoaică de lanţ prin faţa lor. Doar al nostru a zbughit-o în fundul curţii, tînguindu-se amarnic. Vila părinţilor mei are o sufragerie imensă. Cînd a intrat Cornelia pe uşă, spaţiul părea că s-a diminuat simţitor. Ai mei n-au prea înţeles despre ce e vorba. În cele din urmă am urcat în pod. Cămăruţa mea era plină de fum de la godin, iar prietena mea ocupase cu trupul ei jumătate din încăpere. M-a întrebat dacă o iubesc, pentru că doar dacă această condiţie va fi îndeplinită va consimţi să se dezbrace. La scurt timp, veşmintele ei au format o movilă în centrul camerei. Lipsită de rochia mare cît o zi de post şi care o încorseta, părea de două ori mai corpolentă, cu sînii cît două televizoare.
-Ştii, ai fi putut să fii chiar primul meu bărbat pentru că nu m-am mai făcut dragoste decît o singură dată.

“URSS, noi sîntem prietene de două mii de secole…”

Aşadar, “mititica” nu mai era virgină. Dorinţa de a face dragoste venea prin inerţie peste noi şi doar pentru simplul motiv că eu aveam 60 de kiograme şi ea peste 150, nu era să ne lăsăm păgubaşi. Ce, eram fraieri?! Am închis ochii şi m-am căţărat pe masa aceea de carne aproape amorfă. Cel puţin patru arcuri ale recamierului meu amărît au cedat cu zgomot metalic printre şoapte de amor şi contorsionări ca la circ. Madonna mea iubită şi foarte agilă îşi făcea conştiincios datoria, chiar dacă era novice în arta amorului. Stăteam cu ochii închişi în speranţa că n-am s-o văd, iar ea, Corneluşa, mă ajuta cum ştia mai bine să ating punctul culminant. Îmi cînta susurînd la ureche: “Trei iezi cucuieţi, uşa mamei descuieţi sau URSS, noi sîntem prietene de două mii de secole…” Vreo trei ore am smotocit-o încontinuu. Ea pe mine la fel, dar nu şi-a dat seama decît mai tîrziu ce se întîmplase. Am coborît apoi la ai mei şi le-am explicat că sus este o persoană pe care nu ştiu cum să o expediez.
-Lasă, mamă că se duce tăticu’ sus şi îi spune el să plece. Stai aici!, m-a liniştit maică-mea.
Am urcat totuşi la mine în cameră, unde o lăsasem şi i-am spus că părinţii mei nu acceptă să rămînă o fată străină peste noapte în casa noastră, atîta imp cît nu sîntem legitimi. A rămas perplexă. Nu-şi credea urechilor. Ea ştia că o iubesc. Pînă să se desmeticescă şi să mai zică ceva, am condus-o frumuşel cu un taxi pînă în Piaţa Victoriei la staţia de metrou. Am plecat acasă ruşinat de ceea ce făcusem. După un timp, am primit o scrisoare de la Cornelia care condamna vehement atitudinea mea de răceală, faptul că profitasem de partea ei feminină, pentru că, nu-i aşa, sufletul contează, nu aspectul fizic! De atunci am oroare de anunţuri al mica publicitate. Nici cînd mi-am pierdut buletinul nu l-am declarat nul. Dă-l dracu’, mai bine am plătit amenda.

Tanti Sofica…

de Dana Fodor

Într-o zi bizară, cu ploaie şi cer acoperit, am aflat cu stupoare că Tanti Sofica, verişoară îndepărtată-îndepărtată de-a tatei, a murit. Pentru cei ai casei ea era doar ţa Sofica. “Ţa” de la “ţaţă”.

O fetiţă cu fundiţă

Revin la întâmplare. Ţa Sofica avea 78 de ani, şi ultimii i-a petrecut la balamuc îmbrăcându-se în rochiţe de fetiţă şi lipindu-şi pe frunte timbre colorate, fie-i ţărâna cât mai “light”! Nu am ştiut niciodată de ce începuse ea să se creadă de la o vreme “o fetiţă cu fundiţă”. A rămas pentru noi, dar şi pentru medici, un mister. Cum nu avea, biata de ea, pe nimeni, ne-a revenit nouă sarcina umană de a rezolva chestiile legate de înmormântare, pomeni şi toate cele. Pentru că banii nu prea existau în buzunarele familiei şi nici loc de veci nu am găsit atât de repede, am hotărât că ar fi mai bine pentru ea s-o incinerăm. „Facem o colivă bună, aducem nişte vin de la tataia de la ţară, plângem niţel şi gata cu Ţa Sofica. O băgăm în cuptor şi-o luăm acasă în vaza aia grena cadou de la naşu!”, a zis mama practică, aşa cum e ea de obicei.
Ţa Sofica aştepta deja pe masa noastră din sufragerie, albă şi cu o expresie de mare mulţumire pe chip. Comisurile gurii erau ridicate uşor în sus. Râdea. Am râs şi noi, de bucurie că n-a avut dureri. Dar cine ştie? Ea nu mai poate vorbi acum. Cu greu i-a scos mama din păr fundiţele şi a aranjat-o, oarecum decent. Mai dificil a fost cu rochiţa imprimată cu fluturaşi şi baloane roşii, pentru că, deja, biata noastră moartă trecuse lejer în rigor mortis. Dar am făcut-o şi p-asta! A pârâit puţin, s-a mai desprins oleacă, căci vorba aia: nu poţi face omletă până nu spargi ouăle!
Apoi, am început să dăm telefoane încoace şi-n colo ca să aflăm cât costă o incinerare, unde se face ea şi ce acte sunt necesare. Ţârrr în sus, ţârrr în jos, am încins telefoanele şi le-am umplut de scuipat. Un coleg de breaslă binevoitor, care tot visa să mă ducă la cofetărie şi la filme de dragoste, mi-a oferit rapid regulamentul de funcţionare a cimitirelor şi crematoriilor umane. Mi le-a trimis prin e-mail. La fix! Citesc pe sărite că în aceste instituţii se execută “la cerere operaţiuni premergătoare incinerării, incinerarea propriu-zisă, operaţiuni de depozitare şi conservare a urnelor cu cenuşă, precum şi alte operaţiuni legate de incinerare.” Exact ce ne trebuie nouă! Dar e nevoie de o adeverinţă de înhumare şi de un aviz sanitar. Avem de toate. La crematoriu, arderile vor fi făcute în ordinea aducerii decedaţilor, cu excepţia cazurilor de boli contagioase care au “High priority”. E bine!

Ca la dentist…

Zis şi făcut. Ţa Sofica e programată într-o zi de marţi la Crematoriul Uman Vitan-Bârzeşti. “Sărăcuţa, zici că s-ar duce la dentist!”, lăcrimează mama…În cuptoare se transformă în cenuşă, lunar, în jur de 100 de trupuri aparţinând celor plecaţi spre o lume mult mai bună decât a noastră, fără semafoare, întreţinere, fără şefi cretini şi paranoici, forumuri indecente şi fără durere. Cică instituţia este cea mai mare şi cea mai modernă din Sud-Estul Europei având dotări “ultra”. Mă cutremur de mândrie patriotică. Intrăm. Prima e Ţa Sofica, veselă şi amabilă în coşciugul ieftin, de parcă ar pleca în excursie cu şcoala, noi după, înfriguraţi şi relativ trişti. Suntem patru persoane vii: unchiu’ Lică de la Slatina, un iubior de tărie şi femei care aparţin altora, tata, mama şi eu. Unchiul respectiv e afumat rău, abia se ţine pe picioare. Mama, cu un coş mare de colivă se uită dezaprobator la el. Tata, mangă şi el, dar mult mai demn, ciocăne mereu în coşciugul moartei. Nimeni nu plânge.
E tare frumos înăuntru la crematoriu! Curat, lună, luciu, pahar. Şi caaald. Gresie, faianţă, lumini discrete. Păi, dacă ar fi şi două-trei mese, un “budha-bar” în surdină să ne îndulcească urechile şi rănile, nu m-ar mai mira absolut nimic. Zâmbesc nătâng şi mă apropii de mama: “Ai văzut că nu miroase a păr ars sau a unghii?” îi zic încet în timp ce o ajut să pună mai bine pantoful stâng al răposatei care îi tot iese din picior. Laba mătuşii e ţeapănă şi cu noduri, iar pantoful e şi el rigid. Ca naiba! Un personaj care gâdilă podeaua cu un mop mă aude şi mă taxează uitându-se superior la mine: “Cum să miroasă-a unghie, don’şoară? Avem filtre speciale la coşuri! Matale ştii ce cuptoare e astea? Siemens, tată, cuptoare dă firmă, nu orice ştift!” Îmi cer scuze pentru ignoranţă şi mă retrag. Omul mă priveşte cu scârbă. Dacă ar fi profesor mi-ar da un 3 cât mopul lui de mare. Bine că nu e.

La cuptoare…

Înainte de incinerare putem să ne luăm rămas bun de la Ţa Sofica, aşa că sicriul este pus pe o masă, la intrare. Stăm câteva minute. Unchiu’ Lică, nătântol, aprinde o lumânare reuşind să-şi dea foc la mustaţă şi la mâneca hainei. Mama îl stinge cu un pahar de vin. Acum chiar că miroase a păr ars şi mi se face rău. Tata îi dă o palmă peste ceafa aia groasă. “Boule! Nici în faţa lu’ Ţa Sofica nu te potoleşti?!” Eu plec. Mi-e ruşine. Se uită lumea la noi. Familie de mitocani! Alături mai este un mort, dar rudele lui sunt civilizate. Îşi iau rămas bun de la el în mod corespunzător.
Dacă nu ştiaţi, la crematoriu există camere frigorifice şi un “columbar” cu peste 14.000 de nişe în care se ţin rămăşiţele celor decedaţi. Eu nu ştiam. Clădirea instituţiei are două săli imense de festivităţi şi ceremonii mortuare. Coşciugul este adus de la parter în sala de festivităţi şi aşezat pe un piedestal din marmură neagră. De fapt, e un lift, care va coborî sicriul la parter. Suntem chemaţi şi noi. Între timp, unchiu’ Lică s-a machit rău de tot, cică de supărare pentru că Ţa Sofica n-a lăsat moştenire decât o oglinjoară, trei rochiţe destrămate la tiv şi un inel din plastic verde. Tata îl cară în spinare ca pe un animal, iar mama, zâmbind opărit, încearcă să dreagă situaţia împărţind nişte colivă. Sicriul e aşezat pe piedestalul-lift. Ţa Sofica continuă să râdă moartă. Preotul începe să cânte. Mamei îi scapă o juma’ de lacrimă. La sfârşit, liftul coboară la cuptoare. Noi după el, dar pe o scară din dreapta. În sala de incinerare pot asista cel mult trei persoane majore. Mă abonez, deja, din pură curiozitate. Al doilea e tata, fascinat de flăcări şi dornic să vadă cum arată un cuptor Siemens pentru oameni. Al treilea e anormalu’ de unchi. Mama rămâne sus. N-are suflet să asiste. Jos, doi muncitori puternici cu aspect de picoli scot moarta din coşciug şi o pun apoi, pe o scândură lungă din lemn, cu un mâner la unul dintre capete. Seamănă cu o lopată de la brutărie. “Luaţi-vă rămas bun de la ea!”, zice grav unul dintre ei. Atunci, pe neaşteptate, pramatia de Lică, mirosind a vin ieftin şi cu mustaţa scrum se dezlănţuie ca-n telenovelă: “Ţa Soficooo, cui ne lăsaşi, bree? Dă ce murişi taman acu’, bre tanti? Te bagă la cuptoare neneorociţii ăştia, te dă la holocaust, că e săraci, n-are bani, vai dă mama lor! ho, hoo, hoo!” Şi dăi urlete grele, de se cutremură pereţii şi ţevile instalaţiilor sanitare. Însă cei doi angajaţi ai crematoriului, nişte profesionişti, m-am convins, deschid uşile cuptorului în care se va coace liniştită Ţa Sofica. Beţivanul de Lică se opreşte aproape hipnotizat. Flăcările sunt puternice. Degete nevăzute de foc îmi masează obrajii. Sunt vie! Unchiul meu se sprijină de tata, vrăjit. Tata se sprijină de unchiul Lică. Moarta noastră zâmbitoare e introdusă încet şi demn în cuptor. Gata! Câteva secunde şi din Ţa Sofica rezultă cenuşa albă. Rămăşiţele morţilor se depun în urnele asigurate de crematoriu, individualizate cu etichete, pe care sunt scrise datele de indentificare a persoanei decedate. Urnele se păstrează la crematoriul uman timp de 45 de zile, perioadă în care rudele decedatului trebuie să hotărască unde vor duce cenuşa: la domiciliu, în cavouri, gropi, nişe sau la columbarele crematoriului. Noi n-am vrea s-o luăm pe Ţa Sofica acasă. (Unde, dracu’, Doamne iartă-mă, o mai pun şi p-asta în chichineaţa aia cu două camere?, protestează mama) Şi nici în columbar nu vrem s-o lăsăm, singură, a nimănui. Până găsim un loc de veci hotărâm totuşi s-o ţinem în cămară, pe raftul de sus, lângă castraveţii muraţi şi diodele stricate, uitate acolo în 1982 de tata. Unchiu’ Lică, lovit abia acum de dragoste pentru decedată, e total împotriva “acestui act criminal”, pentru că, dacă vrem să ştim, şi el are dreptul la niţică cenuşă din tani Sofica. Drept pentru care, chiar în poarta crematoriului, ne somează s-o facem juma-juma. Mama se împotriveşte, ridicând bărbia “made in Dobrogea”: “Mă, tâmpitule, şi în ce-o pui, mă, până acasă? În buzunar? O duci în palmă prin tramvaie?” Lică, bâţ, o ţine pe-a lui. La despărţire, ne zice că suntem nişte măgari ipocriţi şi ne ameninţă cu tribunalul, pe motiv că nu vrem s-o împărţim frăţeşte pe “verişoara noastră dragă” care ar trebui să stea în vitrină, la loc de cinste pe mileuri, nu în cămară printre murături, cartofi şi cine ştie ce alte porcării domestice.

Cu Ceauşescu în 178…

Dana Fodor MATEESCU

De multă vreme mă bate pe umăr o amintire dragă, dulce ca orezul cu lapte, vanilie şi stafide din copilărie…M-am gândit la ea mereu, zâmbindu-i, dar niciodată n-am povestit nimănui şi am ţinut-o ascunsă în mine, pe undeva, într-un buzunărel al sufletului. E vorba despre Diriga. Cu majusculă.

Nu ştiu câţi dintre voi îşi amintesc cu plăcere de un fost profesor aşa cum o fac eu…acum. Nu, nu sunt depresivă, chiar dacă nu lucrez nicăieri, iar fiul meu, Andrei Cristian, (uneori mă întreb de ce nu l-am botezat Benito sau Adolf!?) mă chinuie suficient ca să-mi iau câmpii, desculţă, despletită şi cântând cu bale în gene: ”…uite-aşa aş vrea să mooor cu cobzarul după mine…lalalalala!
E „pe bune”. N-am nimic de câştigat şi nimic de pierdut. E adevărul. Au trecut peste 20 de ani de atunci. Ea era profesoara mea de limba şi literatura română, se numea Rodica Butnaru şi preda la faimosul LEDA 1 Bucureşti, adică liceul economic şi de drept administrativ nr. 1….Aaa, ce femeie, dragii mei prieteni! Tiii, cu oameni d-ăştia să fi umplut Dumnezeu pământul!!! Lumea întreagă ar fi avut alt aer, alt miros şi altă culoare. Pe vremea aia, eu eram o adolescentă ingrată, reacţionară, infantilă până la nesimţire, nesuferită, agitată ca un Pechinez scăpat din lanţ, curioasă şi mereu pusă pe realizat prostii. De toate felurile. Mă credeam, evident, un soi bizar de femeiuşcă „spaţială şi extraterestră”. Visul meu era să fug în State, (prin orice metodă, m-aş fi ascuns şi-ntr-un plic) să-l caut pe Luke Skywalker din Star Wars şi să-i trimit o scrisoare de ACOLO lui Ceauşescu în care să-i „iesplic” simplu, că e un dobitoc. Până la „marea evadare” însă, mâzgăleam pereţii liceului, autobuzul 178 cu care mă duceam acasă, stâlpii, copacii, scriind: „I Love you Luke Skywalker….the force be with you..!” Grafitti-uri cu pixul şi agrafa!

Maladia Marin Preda

Era blââândă Diriga şi emotivă, de ţi se făcea ţie ruşine să vorbeşti în timpul orei, să trimiţi „belete dă amor” sau să beleşti ochii pe geam după castanii din curte, în loc s-o asculţi cum explică însufleţită „ceva important”. Se enerva rar şi atunci, chipul ei devenea roşu ca apusul de soare văzut numai de la Vama Veche! Ea nu era ca celelalte profesoare din liceu. Avea ceva special, până şi îmbrăcămintea era „din altă piesă”. Ţin minte că toate hainele ei erau cuminţi, la modă în anii ’70, cu toate că noi eram demult în ’87. Pantofii ei călcau în şoaptă, nu ţăcăneau enervant. Profesoara noastră polariza totul în jur, era un felinar chinezesc care strălucea. O iubeam fără să-mi dau seama şi când închid ochii acum, chiar o aud cum strigă catalogul: Badea, Bărbulescu, Boţoghină, Chiric Cioancă…
Diriga mea nu avea nimic provocator sau propagandistic în atitudine şi vestimentaţie. Singurele ei bijuterii erau cerceii, verigheta şi un inel cu piatră verde mineral, ca otrava. La ocazii îşi atârna de gât câte un colier din pietre semipreţioase. Cerceii se bălăngăneau optimişti şi aprobatori, când în stânga, când în dreapta, atunci când ea zâmbea sau zicea: „Cine poate să îmi spună câte ceva despre monologurile interioare ale personajului Ilie Moromete?” Daaa! Când îi venea rândul lui Marin Preda la ore, stăteaaaam şi săptămâni în şir, fără să trecem la o altă lecţie. Era fascinată de acest autor şi cred că a reuşit să ne îmbolnăvească şi pe noi de „maladia Marin Preda”, pentru că, scriitorul din Siliştea Gumeşti e o boală frumoasă, singura! de care nu mai scapi şi care nu doare. Astfel, la ora de limba şi literatura română, cei 40 de elevi din fostul 10 C eram de când lumea „tovarăşi” cu Niculae, fumam ţigări răsucite din foiţă de ziar, plecam desculţi prin sat să ascuţim o „secere”, eram duşmani de moarte cu Bălosu şi cu legionarul de Victor, fraţi buni cu imbecilul de Nilă şi cuscri cu Birică şi Cocoşilă. Tăiam salcâmi şi ne înduioşam la vorbele Catrinei Moromete. Nu auzeam când suna de ieşire, iar eu uitam să mai scriu a 15-a mia oară pe bancă: I love you Luke Skywalker şi USA – my only chance…

„Taci că eşti prost!”

Diriga mea trăia aievea fiecare scenă din Moromeţii, respira aerul cu aromă de coceni arşi şi disperare, îl auzea p-ăla care vine cu „fonciirea”, pe Jupuitu, ia te uită, parcă strigă cineva la poartă? Tito, Ilinco, băgaţi repede ţoalele în lada aia!… Noi, elevii, ochi, guri şi urechi. Nu mai respiram. Nu mai stăteam în bănci, ci pe iarbă, mestecând între dinţi fire de mentă. Diriga era desculţă, povestea şi cânta: pentru tiiine Mărioară, mi-am lăăsaaat caii să moară, măăi, măăi! Departe se auzea Iocan cum dădea cu barosul într-o potcoavă, o găină cotcodăcea deasupra unui ou, trei gâşte zbierau alungate de o căruţă, Niculae o înjura pe Bisisica. Afară ploaia se ţinea cu degetele de nori şi azvârlea priviri tulburi.
Am avut norocul ca în clasa noastră să înveţe chiar…o nepoată de-a lui Boţoghină, personaj în Moromeţii. Diriga era şi emoţionată când vorbea cu ea şi vrăjită. O tot întreba: „Şi? Cum era Marin Preda? Ce făcea când venea la surorile lui în sat? Şi bunicul tău, Boţoghină ce mai zice? E sănătos? Hai, Mariana, zi…, povesteşte-ne!” Şi povestea Mariana. Că venea Marin Preda la ei, acum în Siliştea Nouă, se schimbase denumirea localităţii, că într-o seară fusese teatru de păpuşi acolo şi ea nu avea bani pentru bilet, iar scriitorul o întrebase: „Tu a cui eşti?” Iar ea, ruşinată şi desenând cu unghia degetului mare ceva în ţărână a şoptit: „A lu’ alde Boţoghină!” Marin Preda a râs, şi-a apăsat ochelarii pe nas mai bine şi a luat-o în braţe: „Păi eu îl cunosc pe bunicul tău!” Şi a aşezat-o apoi în primul rând. Ştiam cu toţii istorioara ei, dar Mariana ne-o relata de fiecare dată altfel, iar Diriga parcă dansa pe sub salcâmi, răzând cu nişte ochi ca mierea. Cu toţii eram rudele lui Niculae. Începuserăm să avem un vocabular ciudat, total diferit de al altora de aceeaşi vârstă. Ne înjuram între noi ca Ţugurlan şi Cocoşilă, iar dacă ne supăra unul de la 10 B îi trânteam un: „Tu-ţi adineaurea mă-tii, pe mă-ta de Chior! Taci că eşti prost! sau urlam cât ne ţineau plămânii: PA-RA-SCHI-VE! Bolnavule de avere ce eşti!”

„Dacă-l nimeresc pe Ceauşescu-n bot înseamnă că mă iubeşte Cristi de la 11B…”

În doi ani cât i-am fost elevă n-am văzut-o supărată pe Diriga decât de vreo trei sau patru ori. De câteva ori, din cauza mea. Ce-am făcut? Porcării, ca de obicei! (Doamne! sper ca Andrei să nu fie ca mine, dar după cum se manifestă de la 2 ani…Brrr!)
Într-o zi eram fericită pentru că reuşisem să-mi cumpăr 3 metri de nu ştiu ce material, ca să-mi fac o fustă. M-am suit cu picioarele pe băncile din mijloc şi am început să ţopăi de pe una pe alta, până am ajuns în faţă la catedră, apoi o luam îndărăt, spre fundul clasei. Era pauză. Lălăiam tare şi răspicat: Take my breath awaaaay! Metrajul flutura voios în spatele meu exact ca în videoclipul ăla cu Berlin şi piesa binecunoscută, numai că solista respectivă sărea pe aripile unui avion. Buun! Tocmai când eu eram la al doilea vers, în deplin extaz, iar colegii pe jos de râs, bagă pleoapa pe uşă o profă, nu mai ştiu care, una rea, oricum. Aaaaaaaa! La director, la director I-ME-DIAT! O şi vedeam cum cântă. „Să i se scadă nota la purtare!” – a picat decizia promtă. „Nu tolerăm aşa ceva la noi în liceu!” M-a salvat, cum vă şi aşteptaţi, Diriga. „Ah! lovi-te-ar moartea de Bisisică! Ce necazuri mai am, ce nefericită sunt!” Îmi ziceam eu în gând. „Jur că mă potolesc! Ce dracu’ am? Parcă aş fi un băieţoi cretin!”
A mai trecut un timp de nebunie şi de tinereţe revoluţionară. M-am ţinut cât am putut şi am fost cuminte. Apoi, iar am făcut una lată! Pe vremea aia, ştiţi cu toţii că în toate clasele, deasupra tablei, era portretul lui Ceauşescu. Anormală, ca de obicei, ce credeţi că făceam eu în recreaţii? Repetam lecţiile? Nooo! Îmi făceam unghiile cu ojă roz? Nooo! După ce mâncam un măr, luam cotorul şi ziceam aşa: „Dacă-l nimeresc pe Ceauşescu în bot înseamnă că iau treapta a II-a la zi!” sau „Mă iubeşte Cristi de la 11 B”, sau „Plec în America..”etc, …depinde ce-mi venea mie pe moment. Toţi colegii deveneau dintr-o dată atenţi. Mă duceam în spatele clasei, îmi luam avânt, mă concentram, învârteam braţul ca o adevărată aruncătoare de ciocan şi…zbârrrrrrrrrrrrrr! în portretul Tovarăşului! Mamăăă, ce râs era! Bună la ţintă ca orbul pe sârmă, nimeream alături mereu, astfel încât, în jurul marelui Fiu al ţării „pictasem” o salbă căcănie de eşecuri, de ratări. Că nu dădeam numai cu mere! Îmi mai scăpa şi-un salam d-ăla muncitoresc de puţea a usturoi 3 zile după, buretele împuţit, plin de apă şi cretă sau o lecuţă de brânzică prea sărată şi care nu-mi plăcea. Ah, dar şi când îl nimeream pe Marele Ctitor! Era un orgasm! Făceam ca toţi dracii, eram Angus Young de la AC/DC, ziceai că am salvat omenirea de la Apocalipsă. Colegii chiuiau şi ei ca la nuntă, unele fete îşi scoteau pantofii şi băteau cu ei în bancă, întărâtându-mă şi mai mult. Am aruncat odată cu un „başchet” în tablou şi i-am spart geamul…de atunci am distrus direct poza! Ei, ce mai tura-vura, era bietul Ceauşescu plin de muci la nas, de resturi şi alte porcării…Profesorii tot strâmbau din riduri, ne mustrau, dar nimeni nu lua atitudine. Până într-o zi. Când…
Intră Diriga furioasă foc! Hopa! E nasol! „Ce înseamnă asta 10 C? Cine l-a murdărit pe Tovarăşul?” Eu…deja mă scursesem pe jos, tremuram toată. Din fericire şi nu-mi explic de ce, toată lumea a tăcut. Nimeni nu s-a ridicat în picioare ca să zică: „Doamnă, tembela de Fodor Daniela a făcut asta!” Văzând aşa, Diriga, draga de ea, a zis, un pic mai liniştită: „Şefa clasei! Tu răspunzi. Iei tabloul, îl duci acasă, îl cureţi uşor, îi pui şi geam. Luni să fie la loc! Ne-am înţeles?”

„Dragi ieleve, stimaţi tovarăşi! să nu ne manifestăm decadent şi irrresponsabil..!”

Şefa clasei era Elena Şerban, una dintre cele mai bune prietene ale mele. O minte brici, olimpică la matematici, o tipă cu o memorie excepţională, deşteaptă, deşteaptă foc! Rezultate foarte bune la învăţătură, mândria liceului. Dacă o tăiai nu-i curgea sânge, ci cos de alfa şi tangentă de X pe 2! Era însă „menefreghistă şi uneori rea, ca toate geniile. Eu o strigam „Ţermănuţa-puţa” sau Bubulina, v-am avertizat de la bun început că eram infantilă! Se oftica şi când mă prindea îmi trăgea castane în cap. Nu puteam riposta, era mai înaltă, mai puternică şi purta 39 la copită! Dacă şi-ar fi pus mintea cu mine m-ar fi făcut zob! Şi avea Ţermănuţa mea o carabăăăă! de buldozeriţă fruntaşă, stahanovistă, cu planul depăşit 150%. Adică de neînvins. În pauză, a venit la mine şi mi-a tras cea mai dureroasă castană din viaţa mea! „Să fii tu a dracu’ Fodorino, dacă nu-l cari pe Ceauşescu singură în 178! Eu nu te ajut cu nimic!” Am protestat, ca de obicei: ”Da’ au mai aruncat şi alţii în el, ce? Numai io?” Ţermănuţa m-a oprit cu palma: „Da, da’ tu ai fost mereu capul răutăţilor!” Am înghiţit în sec şi am oftat. Doamne, ce mă aştepta! Amândouă stăteam în acelaşi cartier aşa că plecam acasă împreună. De data asta am avut o sarcină cu totul şi cu totul deosebită. Situaţie de gradul zero. N-am să uit câte zile-oi avea! Ceauşescu era cumplit de greu! Până în staţie, la 178, care venea din oră în Paşti, l-am cărat în spinare, cu faţa în jos. Plângeam: „Şerban! Ajută-mă, nu fi nenorocită! Îmi crapă inima-n piept!” Ţermănuţa-puţa nimic! Râdea, superioară ca o arie de operetă celebră şi zicea: „Mai sus puţin, hai! Vezi să nu-l scapi pe Tovarăşu’ că cine ştie ce păţeşti!” Eram fleaşcă de transpiraţie. Din când în când mă opream şi îl lăsam jos pe Ceauşescu. Când îi revedeam mutra, cu mere storcite la nas, izbucneam într-un râs isteric amândouă, de credeai că acolo murim sufocate.
A venit şi 178-ul cu greu. Aglomeraţie, paporniţe, scandal, ca de obicei. Noi, două coţofene roşii în obraz de atâta hlizeală şi alături, însuşi Geniul din Carpaţi, Marele Om şi Ctitor. Aoleeu! S-a făcut imediat loc în spate, pe unde am urcat. Ne aşezăm confortabil, boieroaice! Ceilalţi, în picioare, mârâiau de ciudă, dar n-aveau curaj să zică ceva concret. „Fodor! Pune-l dracu’ cu faţa în jos, că ne omoară lumea!”, îmi şoptea Ţermănuţa ţinându-se de râs ca de pipi. Am întors tabloul cu poza sprijinită de picioarele noastre feciorelnice. Din când în când îl mai cercetam, de sanchi, să nu se rupă hârtia, dar…fatalitate, de fiecare dată când îl vedeam, rădeam şi râdeam, de simţeam cum pârâie splina-n mine. Ţermănuţa săraca, n-a rezistat nici juma’ de staţie serioasă şi şi-a dat drumul! Ce suflet să ai ca să te abţii atâta?! Hahaha, hi hi hiiii, hâhâhaaa! Isterie totală! Răsuna autobuzul, geamurile parcă râdeau, scaunele descleiate, becurile chioare din tavanul magaoaiei. Îmi curgeau lacrimile, se înnodau sub barbă, tropăiam din picioare şi toaaaate sfincterele şi sfincteraşele mele erau într-un relaş absolut, dacă mă înţelegeţi! Nu mai puteam. De pe genunchii noştri de şcolăriţe tembele Ceauşescu ne privea pieziş şi-şi făcuse buzişoarele pungă. Vai de mine! Mişcă? Parcă şi începuse să ţină un discurs: „Dragi ieleve, stimaţi tovarăşi! Să nu ne manifestăm decadent şi irrresponsabil..!” Când am atenţionat-o pe Ţermănuţa că Ceaşcă „vorbeşte” şi e supărat pe noi, am crezut că fetei îi ies ochii din cap de atâta râs, că se sufocă şi moare pe loc! Ce, n-aţi mai văzut cazuri?
Am coborât la următoarea staţie. Era prea mult deja! Până acasă am mers pe jos. Ne ţineam cu mâinile de burtă, iar Marele Bărbat ne privea dezaprobator: elemente reacţionare! Huo! Acasă l-am spălat cu tix şi apă, l-am înjurat corespunzător şi apoi l-am şters cu o otreapă pe care am găsit-o pe jos prin baie. Ţermănuţa a cumpărat din fondul clasei un geam, l-am montat, apoi, a doua zi, l-am cărat îndărăt, la liceu. De data asta l-am împachetat cu ziare ca să nu mai repetăm circul. Tabloul a fost pus la locul lui de onoare şi totul a reintrat în normal. Acum, de fiecare dată când vizionez un film de dinainte de ’90 şi apare chipul nepreţuit al marelui Ctitor îmi amintesc de păţania noastră…Oricât de dramatic ar fi subiectul eu râd şi râd…ca o nebună.

A fost odată o Dirigintă…

O altă imagine de-a profesoarei mele de limba română, Rodica Butnaru, este aceea de la sfârşitul clasei a 10-a. Ea tăcea şi se uita pe fereastră la castanii din curtea şcolii, înfloriseră cu toţii, ca nebunii. Cred că aveam dirigenţia, dar nu făceam nimic…Pe mine mă pocnise în cap melancolia şi teama că nu voi lua treapta a-II-a, ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă. Stăteam în banca mea din rândul de la mijloc şi bâzâiam. Fetele, prietenele mele, făcuseră cerc în jurul meu: „Ce-ai Fodorino? Ce te-a apucat? Luke! Alooo! Pământul, răspunde!” Eu nimic, urlete şi chirăte ca la priveghi. Vine Diriga. Mă descoase. Cu lacrimi luuungi, până pe piept şi pe matricolă (nr. 420, îl ştiu şi acum!) abia reuşesc să bolborosesc, suspinând: „Mi-e frică de examen. N-o să-l iau! Nu pot să învăţ porcăria aia de CSP şi nici Cunoştinţele Economice nu-mi plac! Nu ştiu ce caut aici, nu mai ştiu…! Hăăă, hăăhăă!” Diriga îmi ia capul în braţe şi începe să mă mângâie pe creştet ca pe un copil care tocmai a luat premiul I şi n-are curaj să se urce pe scenă: „Şi ce mare nenorocire o să se întâmple dacă nu-l iei? Viaţa merge înainte. Tu nu eşti făcută pentru economie, drept sau cunoştinţe social politice. Tu ai alte talente ascunse, hai, ştergeţi nasul şi ridică-te!” Nu ştiu de ce şi cum m-am liniştit. M-am sculat, mi-am şters mucii cu dosul palmei, ca Niculae Moromete, că batistă, evident, nu aveam la nevoie! – şi am îmbrăţişat-o. Mirosea a orez cu lapte, vanilie şi stafide. Mi-a venit apă-n gură şi inima mi s-a uşurat. Atunci n-am prea înţeles ce a vrut să spună Diriga, am crezut că zice doar aşa, ca să-mi amelioreze isteria de adolescentă frustrată şi mereu în schimbare. Dar peste ani i-am dat dreptate: nu aveam nimic în comun cu economia politică, în special cu cea comunistă. Şi am schimbat brutal şi definitv macazul, pornind pe alte căi…
Ei, dragii mei, de multă vreme mă bate pe umăr o amintire dragă, dulce ca orezul cu lapte din copilărie…Mă gândesc la ea mereu, zâmbindu-i, dar niciodată n-am povestit nimănui şi am ţinut-o ascunsă în mine, pe undeva, într-un buzunărel al sufletului. E vorba despre Diriga, cu majusculă…

Victor Socaciu

Dau rinoplastia pe o pereche de bocanci…

„Domnişoara”

Eram studentă la FJSC, prin 1995, pluteam prin Bucureştiul ca un borcan cu dulceaţă de zmeură şi visam la reportaje incredibile despre oameni incredibili, descoperiţi, evident, de mine, incredibila. Într-o zi însă, mă bălăngăneam în 336 în drum spre facultate când, o ţigancă cerşetoare mi-a zis, împroşcându-mă cu o duzină de streptococi d-ăia buni: „Haolio, mânca-ţi-aş nasu’ hăla lung dă domnişoară, dă şâ mie un bănuţ…” Am crezut că fac infarct miocardic pe loc. What? Am nasul lung? E mare? Aaaaaaaaaaaaa! Tremurând toată m-am ţinut cu ultimele puteri de o bară încleiată şi am aşteptat oprirea autobuzului. Cum, mă-sa, de nu mi-am dat seama până acum? Ţiganii au un spirit de observaţie foarte fin, înseamnă că balabusta avea dreptate. Ajung la oră, dar întârzii, ca de obicei. Ciocăn, deschid timidă: scââârţ, mă iertaţi, da! poftim… Ce curs? A da, Semiotică. La tablă, prof. Daniela Frumuşani. Mă aşez şi gata…scot oglinjoara din paporniţa de student şi încep să mă examinez…dintr-o parte, de jos, de sus, din faţă. Un coleg îmi sâsâie ca un şarpe, direct în cercel: „De ce nu ssscrii? Ai o bubă în nasss?” Îl privesc urât. Dacă ochii mei ar fi avut pumni l-aş fi făcut una cu pământul. Nu i-am răspuns, iar el m-a lăsat în pace. Nu se putea discuta cu mine. Toată ora m-am pipăit, mi-am măsurat cu o riglă nasul, am făcut tot felul de socoteli: deci, dacă nasul are 5 centimetri lungime, iar faţa 18, sunt ok? Corespund? Dar lăţimea? 3 centimetri. Eram distrusă! Mă uit la profesoară care nu ştiu ce tot zicea despre Eugen Ionesco şi Scaunele lui…O auzeam ca prin vis. Doamne, ce nas mic are! Şi drăguţ. Scot iar oglinda. Al meu e imens. Şi parcă s-a umflat ca un cartof! Îl uram.

Vreau să mă operez!

În pauză, cu nasul înroşit de atâta frecat, am luat o decizie epocală pentru viaţa mea: trebuie să mă operez, aşa nu se mai poate. Şi odată m-am simţit mai uşurică, mai frumoasă şi mult mai fericită. Dar de unde bani? „Cere-i lu’ Pissdy!”, mă ajută Irina, cea mai bună şi grijulie colegă, la curent cu toată viaţa mea începând de la creşă şi până în momentul tragic al descoperirii recente.
Da. Bună idee. „Pissdy” era pe atunci iubitul meu. I se spunea aşa pentru că, probabil v-aţi prins, tipul era un macho al vremurilor, băiat înalt, 1.85, brunet, păr ondulat, ochi verzi, să nu te uiţi prea mult în ei că faci ovare polichistice. Când râdea el, începea să adie un vânticel de primăvară şi pocnea inima-n albine de amor. Ce mai, era un „real futadores del cojos” şi toate femeile de la 12 la 70 de ani rămâneau ca la dentist când urca el în autobuzul 313 sau în metrou la Romană. Când mai ridica şi mâna ca să se ţină de bară, suspinau străfulgerate, cele tinere în piept, iar vârstincele făceau glaucom rapid. Îl sun, îi cer bani, el mă întreabă pentru ce, îi spun, zice: bine, fericit că va scăpa de mine o perioadă. Vedeam peste tot numai nasuri, visam nasuri, mici, finuţe, albe, fără pori, fără coşuri, fără nimic urât, săli de operaţie, medici cumsecade care abia mă aşteaptă cu bisturiul în mână şi zâmbet larg pe faţă. Apoi îmi apărea în faţă Michael. Jackon. Dacă păţesc ca el? Nu! Nu se poate, n-am eu ghinionul ăsta! Văzând că devenisem obsedată de organul olfactiv şi dimensiunile lui prietenii din gaşcă făceau un mişto teribil de mine, din „năsoasa”, „Depardieu” sau „Pinochio” nu mă scoteau. Seara, dormeam cu oglinda în mână şi lacrimi pe nas, pardon, obraz. Într-o zi, îmi iau inima-n dinţi şi, mă duc la policlinica studenţească (atunci era lângă Catedrala Sf. Iosif) ca să-mi iau o trimitere. „Dar de ce vrei să te operezi?”, mă întreabă asistenta-şefă. „Păi, nu vedeţi ce nas am?” îi răspund ruşinată.
„Lasă dragă, că trebuie să trăiască şi năsoasele, ce ele nu-s oameni? Tu ştii ce suferinţă e la o astfel de operaţie? Ştii ce primejdii te aşteaptă?” Înghit în sec speriată. Abia când asistenta se întoarce într-o parte observ grozăvia. Doamne! Avea un naaaaaaaaaaaaas, enorm! Moby Dick. Cârmă. Cum să vă spun? Putau să vină păsărele să-şi facă cuib pe el. Sunt hotărâtă totuşi să nu renunţ. Vreau să am un nas mic, mic. Femeia îmi dă trimiterea care fâlfâie şi zice: „Câte studente n-au venit la mine tot cu problema asta! Uite, ţi-am scris că e pentru deviaţie de sept ca să nu plăteşti, îi dai şi tu ceva doctorului, o atenţie, da? Hai succes, că văd că nu mă înţeleg cu tine.”

O „excursie” în Piatra Craiului

Plec. Zbor. Râd singură pe stradă, săr într-un picior, lumea întoarce capul şi nasul după mine. Oare femeia pe lângă care tocmai am trecut o fi operată sau e nasul ei original? Dar astalaltă de lângă staţia lui 178? Ia să văd! Nu. Nu e. Aşa s-a născut. Norocoasa! Dintr-odată, însă, îmi aduc aminte de ceva. Ce-o să spun acasă? Ce-o să le spun alor mei? Tata, adică nea Fodor, nici n-o să-mi simtă lipsa, dar mama? Cu mama ce fac? Şi ce explicaţii o să dau când voi veni bandajată? Hm. La asta nu m-am gândit. Gonesc gândurile cu palma şi îmi fac bagajul. Oglinda normal, trei perechi de chiloţi, din cei mai noi, şosete, o pijama cu răţuşte, că alta n-am, o poză cu Pissdy, să crape de ciudă colegele de salon!, o iconiţă cu Mama Domnului şi cam atât. Spitalul ales este Colţea, am şi vorbit cu medicul care mă va opera şi de luni mă aşteaptă. Îl sun pe cel mai bun coleg de facultate, ăla care-mi sâsâia mai sus în cercel, şi-i spun că nu vin cam 2 saptămâni la şcoală. „Ai înnebunit? Avem cursuri cu Moraru, ce faci, vrei să te lase restantă? Ce dracu’ te-a apucat cu nasul ăsta? N-o să mai fii TU, o să fie altă Dană.” Nu-l mai ascult, închid telefonul şi plec. Pe mama o mint că sunt într-o excursie de documentare cu grupa, în munţii Piatra Craiului. Ce tâmpenie! Mă crede, săraca, îmi dă bani de metrou, de tren şi-mi zice să am grijă p-acolo, printre stânci. În buzunar am fix 100 de dolari pe care trebuie să-i schimb, plus mărunţişul de la mama. Sunt tare!
Luni, dimineaţa, pe la 7 cobor din metrou, la Universitate. Mi se face frică şi frig, frig rău de tot. Clănţăn. Ce caut eu, domnule, la spitalul asta? Azi aveam cursuri de teoria comunicării, dacă mă grăbesc le mai prind. Nu mă las, însă. Frumuseţea înainte de toate! N-am curaj eu? Leoaica? Eu care am sărit de la platforma de 10 metri din Ştrandul Tineretului când aveam doar 9 ani? Eu care m-am dus singură înot pe Lacul Morii până în mijloc şi am făcut pluta pe spate? Cum vine asta!? În fine, mă internez, las buletinul undeva la subsol, dar hainele le iau cu mine, sus şi mă instalez în salon. Dumnezeule mare! Cel de-al doilea Război Mondial! Vietnam! Irak! Iugoslavia! Pe două rânduri, la dreapta şi la stânga sunt aşezate paturile. 20 în total. În ele, zac operatele. La stânga sunt cele tăiate de doctorul X, la dreapta cele de doctorul Z. Pute înfiorător a sânge, a durere şi-a spirt. Unele gem, altele horcăie de parcă ar avea un ventilator stricat în gât. Toate au o piramidă mică pe nas şi sunt bandajate serios. Sângele a străbătut faşele, iar sub ochii tumefiaţi, pungi negre-negre. „Ăsta e patu’ tău!”, mă împinge de la spate o infirmieră cu mustaţă şi neg deasupra buzei. „Să vii la analize!” Îmi mai zice şi dispare. Pe hol întâlnesc tot felul de…cum să le zic? Aspirante la frumuseţe. Mi se încreţeşte carnea pe mine. Unele au furtunele care coboară din creier? Din nas? Altele au nişte sârme ciudate iţite din nări, pe lângă care picură sânge într-o batistă. Vată băgată pe nări, leucoplast, vânătăi. Zici că au participat la un meci de box. Suferă babele la frumuseţe! „Te doare?”, o întreb pe una tristă. „Rău de tot! zice înfundată. Dracu’ m-a pus să mă operez! Îmi blestem zilele. Stau de 3 săptămâni aici. Am avut complicaţii şi m-am umplut de puroi în sinusuri. Tu de ce-ai venit?” Ah, sinusuri, cosinusuri, tangente şi cotangente! Cum mă mai chinuiţi voi pe mine şi acum! Nu-i răspund. Tac şi strâng din măsele până pârâie.

Fuga din spital

Ajung în faţa unei uşi pe care scrie „analize”. Bat, zic bună dimineaţa şi mă aşez pe un scaun şchiop. O asistentă îmi înfige o seringă în venă, trage sânge, apoi mă înţeapă în lobul urechii. „..ca să vedem timpul de coagulare.”, zice. Mă întorc în salonul cu durere şi fete frumoase. Ăăă, aproape frumoase! Îmi vine să plâng, mi se pune un nod în gât. Vecina de pat strigă stins: „Apă, apă!” Îi dau. Mi-e milă de ea. Alta o cheamă pe mă-sa şi plânge. Una grăsuţă cere plosca. Plâng şi eu. Oricum nu mă vede nimeni. Atunci intră pe uşă „motivul” care mă va determina să fug din coşmarul cu nasuri „superbe”. O targă cu o pacientă abia operată. Înlemnesc. Simt în vene, în gât, în limbă, în nări, sinusuri şi creier durerea tuturor fetelor care zac pe spate. Brancardierul mă vede c-am rămas năucă şi mă întreabă curios şi parcă de când lumea prieten cu mine: „Venişi să te operezi la nas ca astea?” Dau din cap afirmativ dârdâind de groază, neputând să-mi dezlipesc ochii de la fata proaspăt adusă care agonizează. Brancardierul îi pune perna sub cap şi continuă: „Dă-le-n colo dă anormale, nu vezi că-s tâmpite? Să suferi tu ca proasta, păi tu ştii cu ce te operează ăştia, că io am văzut, am fost în sală. Cu dalta, fată! Cu dalta. Şi cu ciocănelu’. Aşa bate în os doctoru’, cioc cioc, cioc, iar tu auzi, că nu te adoarme, îţi face doar anestezie dân aia, locală şi ai belit-o definitiv don’şoara pacientă. Du-te, fugi, ai nas normal, ba dacă stau să mă uit bine e nas dă statuie antică, nu fi dobitoacă, dă banii ăştia ia-ţi o rochie frumoasă cu buline, nişte ştrampi mai fini, bea o ţuică, da’ nu te duce singură la tăiere!”
Nu ştiu de ce m-a convins. Mă duc la pat, îmi fac bagajul şi, (ce noroc că mi-am luat hainele cu mine!) o tulesc. Pe hol mă izbesc de fata cu sârme şi tuburi în nas. „Pleci? Bravo ţie! Eşti tare! Ia-o prin stânga că p-aici vine asistenta-şefă!” Ies din spital, dar buletinul îl uit la „internări”.

Un nas de statuie antică

Afară. Aer! Freedom! Îmi vine să pup oamenii de pe stradă şi să cânt „E Ceauşescu, ctitorul de glorii…”. Am fost internată 4 ore şi 35 de minute! Uau! Îl sunt pe colegul meu de facultate şi îl rog dumnezeieşte să mă ajute să-mi recuperez buletinul. Vine săracul şi, nu ştiu ce drege, ce o minte pe femeia de la garderobă, că reuşeşte să mi-l aducă. Îl strâng în braţe, chiar îl iubesc! „Hai să facem praf banii de la Pissdy!”, îi zic privindu-l cu nişte ochi care ar umbla desculţi prin iarbă. Mergem la un magazin de fiţe de vizavi de Palatul Telefoanelor şi-mi cumpăr cei mai scumpi bocanci din viaţa mea. Din ăia meseriaşii, de bad-girl, cu fier în bot, dar pe dinăuntru, putea să treacă şenila de tanc peste ei că nu păţeam nimic la degeţele. Nu mai ştiu exact cât am dat pe ei. Oricum o sumă enormă. Din toţi banii, mi-au mai rămas şi mie de vreo 5-6 beri, pe care le-am băut în Cişmigiu, pe iarbă, alături de frumoşii şi noii mei bocanci, cu care mai ciocneam din când în când. Deasupra un cer curat ca o lacrimă de prunc. Eram mangă şi fericită. Oglinda? Am aruncat-o în lac. Aveam nas de statuie antică…

Craciun 2009

Unde-au fugit bairamele de altădata?

Dana Fodor

Dragii mei, eu cred că petrecerile tinerilor de la începutul anilor ’90 erau total diferite faţă de cele de acum. După revoluţie sau ce-o fi fost ea, aveam cu toţii o foame de viaţă, de distracţie, de oameni şi de iubire, cum numai după marile războaie se mai întâmplă. Eu, tânără studentă la FJSC, mă învârteam fericită ca un titirez prin Bucureştiul hilar care încă mai purta urme de gloanţe în obraji şi inscripţii de genul: „Jos Tiranul!” sau „Comunist, te-aş scuipa, dar mi-e ruşine de mine, nu de tine!”.

Prin ’93-’94 aveam o gaşcă a mea de prieteni, rockeri majoritatea, cu care ieşeam seara în târg, colindam crâşme parfumate, care azi nu mai există şi…(ştiu că o să râdeţi de mine, dar asta e…îmi asum copilăria) ne plimbam pe străduţele vechi din centru, sunam la sonerii şi… fugeam. Din când în când, ne dădeam cu capul de pereţi la vreun concert rock, trash sau death-metal, săream, urlam şi dansam, ca toţi dracii. Ne simţeam excelent împreună, râdeam, făceam băşcălie de orice şi de oricine. Atunci nu prea erau cluburi de fiţe, iar discotecile, le numărai pe degete. Nu-mi plăceau. Cel mai bine era când organizam paranghelii la mine, acasă, în Militari. Făceam adevărate orgii…muzicale, un cocktail demenţial de stiluri, accente, urlete, ritmuri, imnuri şi zgomote, cum n-au mai existat nicăieri, niciodată şi nici n-or să mai existe. Ca să ne fandosim, ziceam că pregătim conferinţe de presă şi lipeam pe uşa de la intrare în apartament o hârtie, pe care scriam cu litere de-o şchioapă: CONFERINŢĂ DE PRESĂ. Playlist-ul conţinea piesele trupelor Manowar, Sepultura, Metallica, Morgoth, Survolaj, Led Zepp, Black Sabbath şi Guns N’ Roses, combinate diavoliceşte cu Bjork, Jamiroquai, Beck, Madonna, Snow (Informer), Vaya con Dios, Jovanotti, Inmul legionarilor, Ada Milea, Gică Petrescu, Benone Sinulescu, Aneta Stan, Romica Puceanu şi Jean Moscopol. Astea, cu muzică populară şi de petrecere, erau înregistrate pe vinil şi aparţineau bietei mele mame, care habar n-avea cât de umilite, frecate şi pângărite erau comorile ei folclorice de suflet, când ea lipsea de acasă. Ca bonusuri surpriză utilizam fragmente din filmele româneşti care ne-au marcat pentru totdeauna existenţele fragede: A-11-a poruncă, Moromeţii, Domnişoara Aurica, Prin cenuşa Imperiului, Reconstituirea sau BD în alertă. Toate, „trase” de mine, cu reportofonul, direct de la TV. Sunau groaznic, dar cu volumul la maximum, noaptea pe la 3, îngheţau hematiile-n om când zicea Bibanu: „Trandafire! Patrauleo! Dormiţi, mă?”

Cand o fi mai rau sa ne fie ca acum!

Vecinii, în marea lor majoritate creştini familişti, cumsecade, absolvenţi de şcoală profesională şi liceu la seral, erau ORIPILAŢI de fiecare dată: „Aoleu, iar a venitără sectanţii ăia la nea Fodor, dracu’ ne ia în noaptea asta!”

Metallica, legionarii, Ozzy şi vinilurile mamei…

Eram altfel, făceam parte din altă specie pe atunci, neconvenţionali, extravaganţi, ciudaţi şi nebuni, spaima cocalarilor care încă mai plângeau în halbe ciobite, behăind cântece ca „Trenu’ vieţii” şi „Prinţişorul”. Aveam o râjniţă de dublu-radiocasetofon, vai de transformatorul lui!, cadou de la Calu Venom (un rocker de 2 metri înălţime, fan Venom, normal! cine l-a cunoscut nu-l mai uită!) şi un pick-up antic şi răpciugos, la care ascultam, când eram mică, poveşti. Pintişor, fratele meu, era DJ, el mânuia platanul, din seară până-n zori, când, mort de beat, lovit de lirism şi melancolie începea să recite din Esenin şi Minulescu, de ne minunam cu toţii cum dracu’ de reuşeşte să nu vomite peste vinilurile mamei şi aşa greu încercate şi violate de deştele lui uleioase.

Să vă dau un exemplu ca să înţelegeţi ce „evenimente culturale” se întâmplau şi împleteau în apartamentul familiei Fodor de la etajul 2, din Militari. Pe la 8 seara puneam Metallica, de încălzire, joc de glezne! Master of Puppets ne plăcea, of course, la nebunie. http://www.youtube.com/watch?v=_z-hEyVQDRA La refren, Pintişor oprea brusc şi băga un fragment de geampara, tip Aneta Stan: „La cramă la Murfatlar”, aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! http://www.youtube.com/watch?v=-9fya8diaho După câteva secunde, iar stop muzica şi freca vinilu’ în sus şi-n jos. Oh, ye’! Între timp, noi, cei prezenţi, mangă, ştangă, înnebuniţi şi loviţi de dambla coregrafică, băteam ritmul cu ciocatele (eram plini de ciocate, altfel nu se putea!) în podeaua fără covor şi pocneam din degete, ca la dansurile populare. Chirăiam, pârâiam, hârâiam, sâsâiam şi fluieram. Primul, urla Hetfield de la Metallica: „Taste me you will see/ more is all you need/ you’re dedicated to/how I’m killing yoooou/”…urma o gâjâială specifică, (ştiţi voi!) rezultată din frecarea vinilului şi intra apoi sărmana Aneta Stan, căreia nici prin cap nu i-ar fi trecut vreodată că nişte rockeri demenţi se bestializau, la mişto, pe muzica şi tamburina ei nevinovată. După ea, dădeam din cap frenetic şi tare afectaţi, pentru că, intra în scenă Ozzy, cu Sabbath Bloody Sabbath. Şi iar venea o gâjâială turbată, plus o piruetă pe călcâie. Pintişor ne trezea la realitate punând, până la capăt, Imnul Legionar, la care ne opream din zbânţuială ca să ne tragem sufletele, pioşi. http://www.youtube.com/watch?v=K_yy-zkLFPs

Urma la scurt interval minunatul „Child in time” al lui Purple. La sfârşit, îi venea rândul lui Beck, era la mare modă pe atunci. Lac de sudoare, ne prindeam într-o horă care semăna a „căluşari”, numai că în loc de „hăi-hăi-hărăi-şa” ziceam: „So, I’m a loser, baby, why don’t U kill me?” http://www.youtube.com/watch?v=TJN3PGqDRNg

Eram praf cu toţii, aveam pupilele mărite ca după o supradoză de fericire şi gâturile uscate de sete şi de atâta chirăială. În pauză, DJ Pinte ne desfăta cu Led Zepp sau Ada Milea. Beam Florentino alb, vă amintiţi ce porcărie era? Ieftin, dubios şi se găsea peste tot. Cu lămâie, gheaţă şi măsline verzi, la început mergea, era chiar bunuţ, dar dacă apucai să te matoleşti de la el, erai terminat pentru 2 zile. În fine, stropeam atmosfera şi cu niţică bere, iar la miezul nopţii care putea, lingea Tequila sau Votcă. Care nu, nani-pui, aspirină şi ceai de coada-şoricelului.

Prietenii mei, elefanţii

Să vă povestesc câte ceva şi despre prietenii mei, elefanţii, toţi unul şi unul. Tătaru’, metalist bun de pus la bubă, era un fel de frate mai mare pentru noi. Când se enerva avea mutră de killer, tip Spânu- Colea Răutu, în „Toate pânzele Sus”. Ocazional, semăna cu Jon Bon Jovi. Ocazional! Cu toţii ascultam de el. Avea bani şi amici şmecheri în tot oraşul. Mirosea demenţial a parfum scump şi fuma de rupea, Marlboro roşu. Grasu’, următorul elefant, era fan Guns N’ Roses şi Metallica. Blonduţ, cuminţel şi bucălat. Pletele şi ciocul de rocker scârbos contrastau violent cu privirea lui candidă de căpriţă speriată, prinsă de gospodar în stratul cu praz. Aducea puţin cu George Constanza din Seinfield, când era nesuferit. Îmi plăcea să-l necăjesc pentru că se supăra repede, ca un copil de 4 ani, lăsa bot şi ameninţa că pleacă acasă la mă-sa. Dintre toţi, el îmi era cel mai drag atunci. Dimineaţa, pe la 6, când noi, morocănoşi, cu cearcăne înfiorătoare şi cu gurile acre-pungă, abia ne târam, ţinându-ne de ziduri, el era plin de viaţă, zglobiu ca un scatiu imbecil. „Dacă sunteţi proşti şi nu ştiţi să beţi!” râdea el, în timp ce fiecare îi arătam al treilea deget de la mână, în semn de protest mut. Dl. Ing. Sabin nu era inginer deloc, dar avea o moacă specifică, serioasă, matură, jurai că acum a picat din uzină cu normele metodologice la subraţ, gata pentru o şedinţă extraordinară cu subalternii. Nu ieşea din sacouri Coco Chanel, (nu ştiu de unde dracu’ le cumpăra) şi cămăşi în carouri. Văru’ Sebi, era cel mai mic dintre noi, cel mai zbanghiu şi mai nonconformist. Când asculta Led Zeppelin, dădea strechea-n el, intra în transă niţel, apoi se despuia şi ne ruga să-l „tatuăm” cu pixul, markerul sau dermatograful. Rămânea în chiloţi până dimineaţa şi, de multe ori, ieşea afară, iarna, în zăpadă, ca să facă tumbe….http://www.youtube.com/watch?v=PTqCwlQODxo…

Fritz, zis şi Friţulain, avea obraz de Obersturmbanfuhrer şi suflet transparent, de vioară. Îţi sărea mereu în ajutor dacă erai la necaz şi niciodată nu te refuza când îi cereai ceva, fie şi un cârlig de rufe. Îl avea pregătit, în buzunar. Pintişor era fratele meu. Şi este! I se spunea Pinte, pentru că uneori se credea haiduc şi vroia să spintece boieri. La beţie, devenea Jim Morrison de la Doors şi începea să „downloundeze” din memorie poeziile ăstuia. Pe Micuţa Moţi am lăsat-o ultima. Era vestită pentru că, într-o seară, s-a machit atât de rău, din pricină de amor, încât am crezut că dă ochii peste cap şi moare. Bogdan Tomulică de la Uniplus o părăsise, iar ea suferea ca un câine. Bea pahar după pahar şi ne întreba pe toţi, privindu-ne ca curca-n crăci, chiorâş: „Hâc! De ce m-a părăsit, mă, pe mine Tomulică? Nu sunt, hâc, frumoasă? Nu sunt, hâc, deşteaptă? Eu am fost comandantă de unitate pe şcoală când, hâc, eram mică!” Apoi se ridica şi se pornea pe dans. Îi plăcea teribil cântecul Puerto Rico, (Vaya con Dios). La refren, în loc de:: „ai, ai, ai, ai, Puerto Rico” zbiera hotărâtă: „ai, ai, ai ai, To-mu-lică!” Moţi îmi era cea mai bună prietenă, ne ştiam din clasa a 9-a. Umerii ei erau obişnuiţi cu lacrimile mele, ai mei le gustaseră pe-ale ei din plin. Fără ea, petrecerile erau goale, decolorate şi false.

Uneori ne băteam cu pernele familiei, de rămăseseră din ele doar cârpele, nasturii şi câteva pene obosite. Alteori, jucam leapşa stropindu-ne cu bere şi şampanie. Părul ne stătea ţeapăn, ţoalele se întăreau şi ele ca armura şi eram dulci, dulci peste tot. Jos, pe podea, bălţi adevărate. Alunecam ca pe gheţuş iarna şi atunci să te ţii hârjoneală şi scălămbăială!

Enigmatici şi cuminţi….

Poate vă întrebaţi în sinea voastră dacă vecinii mei suportau asemenea teroare sonoră. Ei, bine, nu prea. Mai ales madam Tudorache, de jos, de la 1, cea la care mai nimerea tata când era praştie şi nu determina bine…coordonatele. O auzeam cu ţipă pe geam: „Alooo, mai terminaţi dracului cu balamucu’ ăsta, că vă dau pă mâna poliţiei!” Noi, nimic. Mai tare ne întăulam! DJ-Pinte, spontan din naştere, altruist şi apropiat sufleteşte de oamenii neajutoraţi, lipea boxele de podea şi dădea volumul la maximum. De fiecare dată se întâmpla acelaşi lucru. Veneau gaborii şi, după ce beleau ochii cât cepele la hârtia pe care scria CONFERINŢĂ DE PRESĂ, bubuiau în uşă: „Bum! Bum! Bum! Poliţia, dăşchideţi!” După 3 minute de „negocieri” cu sticle de bere şi lichior de portocale, sigilat!, cădeam la pace. Promiteam că dăm mai încet muzica şi nu mai tropăim ca animalele. „Ne şi descălţăm, şefu’!, urla Tătaru’ obraznic, aruncându-şi ciocatele împuţite direct pe bufetul din lemn de trandafir, cadou de nuntă pentru ai mei, de la bunica din partea tatei.

Bairamele astea ciudate ajunseseră să fie ca un drog. Eram ca şi câinele lui Pavlov. Cum treceau o săptămână, două, trei, salivam în grup şi nu ne mai găseam locurile. Făceam la bot herpes symplex şi coşuri, de dor.

Ca să scăpăm de ai mei, însă, trebuia să-i determinăm, într-un fel, să plece de acasă, la ţară. Încă lucrau, nu ieşise nici unul la pensie. Atunci, recurgeam la diverse metode de persuasiune şi intimidare, unele mai trăsinte ca altele. Sub atenta mea îndrumare, frate-miu era unealta. O lua pe doamna Fodor prin învăluire, securistic. Începea de luni: „Ma-maaa! Îl ştii pe Goguţă de la scara 3? Ăla, premiantu’! Are o soră grasă, iar mă-sa e controloare la RATB.” „Da, îl ştiu., îi răspundea mama, cu ochii pierduţi în mormanul de vase murdare din chiuvetă. „Ce e cu el?”

Pinte nu se lăsa: „A murit mă-sa marea de la Caracal. Săraca! Singură, a nimănui, fără lumânare!”

Şi odată se întuneca mama la faţă şi ducea mâna la inimă: „Ferească Dumnezeu!” Tăcea, dar noi ştiam că gândurile ei aleargă iute-iute la bunicuţa noastră dobrogeană, trai-lai-lai, şi ne bucuram.

Marţi, Pinte punea la cas, din când în când, aşa, ca din întâmplare, „Odă pentru părinţi”. Ochii mamei se abureau, iar eu, nemernica, deja alcătuiam meniul de sâmbăta seara: deci, spaghete, cartofi prăjiţi, Florentino… două sticle.

Joi, drăcuşorul de frăţior înşira pe jos pozele alb-negru: „Aaa, ia uite, aici eram la ţară cu bunica, ce frumoasă era şi ce tânără! Oare ce-o face acum?! O avea lemne de foc? I-o fi frig? Parcă o şi văd, agăţată cu mâinile de gard, uitându-se luuung în susul uliţei să vadă dacă nu cumva vin copiii ei!” La râjniţă, se auzea în surdină, subliminal şi năucitor: „Doamne, adu-i înapoooi, pe părinţii care mooor!”

Biata maică-mea! Abia-şi ţinea plânsul, arestuit în coastele şubrede, în timp ce noi, ca nişte duşmani, nu mai ştiam cum s-o râcâim ca să plece odată din casă! În final reuşeam. Vineri seara îşi făcea bagajul, tristă şi buimacă, nici ea nu ştia de ce. Uraaa! Eu mă puneam pe dat telefoane, ca să-i invit pe dilii. Taică-miu, nea Fodor, mirosind că e rost de pileală şi dancing cu tineret, nu şi nu! Că el nu merge la ţară, că s-a săturat, că nu-i place, rămâne acasă pentru că pierde episodul 11 din Star Trek şi nu suportă. „Ceeeee?, ţipa mama la el. Mă laşi singură, femeie bolnavă şi operată, prin trenuri? Nu ţi-e ruşine, măgar bătrân?!” Ca de obicei, după un pui de scandal, tata ceda, ca un gentilom. Şi plecau. „Să nu care cumva să mai avem discuţii cu vecinii sau să vină poliţia, că ne supărăm!”, ne ameninţa mama, trântind uşa de la lift, aşa, ca un fel de avertizare.

„Voi cine dracu’ sunteţi?”

Parangheliile astea au durat câţiva ani buni la rând. Într-o noapte însă, am cam scrântit-o şi, de atunci, am jurat că nu mai organizez nimic, niciodată, la părinţii mei în casă. Era de un Revelion şi rămăseserăm singuri, în urma aceluiaşi plan diabolic cu „enigmatici şi cuminţi, terminându-şi rostul lor…” Am chemat toţi prietenii, care au venit cu buzunarele pline de bombe, tiribome, petarde şi artificii. Puţea în tot apartamentul numai a sulf şi era un fum, de nu te vedeai om cu om. Muzica urla, pocneau petardele şi noi tropăiam, cum era obiceiul. Eu mă simţeam minunat, dansam, fumam şi beam şampanie cu polonicul. La un moment dat, am luat câteva guri de afinată. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Efectiv m-am făcut pulbere! Mi „s-a tăiat filmul”. Moţi şi cu Tătaru’ m-au cărat pe sus, la culcare, apoi s-au matolit şi ei, pe rând.

Când m-am trezit, vacarmul era în toi. Urlete, voci necunoscute, pahare sparte, înjurături. În baie curgea apa. Am intrat în sufragerie şi…Doamne, Dumnezeule! m-am îngrozit. Persoane necunoscute mie, cocalari cu freză, tunşi pierdut la spate şi fete cu sclipici la ochi, mirosind pregnant a deo Fa portocaliu, dansau de rupeau linoleumul, pe muzică de manele. Fratele meu, baza şi speranţa mea de viitor, era călare pe pick-up, bea Tequila direct din sticlă şi chiuia ca un cretin. Văru’ Sebi sughiţa într-un colţ, stingher, Grasu’ dormea ca un îngeraş, pictură de Rubens, neterminată. Holbez ochii, strig, mă revolt, dau din mâini ca Ceauşescu. Nu mă aude nimeni. Mă târăsc, demnă ca o revoluţie eşuată, în bucătărie. Alt tablou tulburător: un cetăţean beat o trăgea de coadă pe Cotorişma, pisica noastră neagră. Altul, mesteca între dinţi ultima bucăţică din castraveţii muraţi ai familiei mele şi o baragladină umflată, cu tricou galben, scotocea prin frigiderul, care acum era gol. Lângă calorifer era proptită o bicicletă verde, lovită, care parcă zbiera şi ea: „da’ de mâncare nu ne dai, cucoană?” Scutur din cerebelul dureros şi zbier descurajată: „Voi cine dracu’ mai sunteţi?” Obezul rânjeşte politicos: „Săru’mâna, Dano! Io-s Gore dân blocu’ 108, am fost colegi dă generală, nu mă mai ştii? Haide, măă! Eram la C. Într-o zi ţ’-am pus mâna pă pulpă şi m-ai bătut, dă m-am căcat pă mine, mi-ai spart şi arcada, iete, să mai vede…”

Nuuuu. Cu siguranţă nu-l mai ştiam, capul mă durea îngrozitor şi tremuram toată de nervi. O fată neidentificată nici până acum, când îi scriu lui Tibi, vomita şi plângea după mă-sa, care o părăsise când avea 3 ani şi 8 luni. Cocalarii, beţi şi ei, lăcrimau alături de ea, de sprijin moral! Paharele, care aveau imprimată pe ele stema echipei de fotbal Steaua, cu care tata se mândrea la zile mari, zăceau pe jos, în mii de cioburi. Of! Calamitate! „Ce s-a întâmplat la mine în casă, băăă, cine v-a permis…? N-apuc să-mi sfârşesc vorbele, pentru că, pe uşa de la intrare, care era deschisă, bagă cineva un cap. Blond. E Trotineta, o amică din copilărie cu care m-am certat mai demult din cauza unui costum de baie verde. „Ce faceţi, fată, aici? Hai, la mulţi ani! Io-s cu bolivienii ăia de cântă la Universitate, venim şi noi un pic până la tine…că am îngheţat dracu’ dă tot!?” Rămân cu gura căscată. „Artiştii” urbani trec, şopârliţe, pe lângă mine. Sampognia, Alberto, Himenez, Fernandez….etc. Trag după ei şi „ostromentilii”: piculine, chitare, tamburine, fluieraşe, ukulele…Se aşează la masă, îmbucă ceva de-ale gurii, rad toată băutura, apoi se pun pe cântat. Cocalarii aplaudă, rockerii dau din cap. E fain! Într-un târziu, apare şi Micuţa Moţi, în mână cu o sticlă de şampanie pe jumătate goală: „Aaah! Dumnessseule, visez? Au venit bolivienii la noi? Busssele îmi freamătă de un amorrr nebun!” Şi……. începe din nou balamucul.

Pe la 6 şi ceva i-am dat afară. Nu mai puteam. Eram epuizată şi mă durea ficatul umflat ca un geamantan. Bolivienii s-au înghesuit cu toţii în lift şi l-au stricat, lăsându-l înţepenit între etaje. Aleluia cu ospitalitatea română! Prietenii mei erau cu toţii morcoviţi şi nu mai aveau chef de nimic. Moţi mă certa, cu nişte ochi, ca două petarde explodate: „Ce dracu’ ai avut cu bolivienii? Ai stricat petrecerea când mă simţeam şi io mai bine! Nici n-am apucat să dansez! Dacă rămân fată bătrână să ştii că tu eşti de vină!”

Brrrr! De atunci au trecut 15 ani. Şi Moţi a mea nu s-a măritat. Fuck! O fi din cauza mea sau a bolivienilor?